ro 
În 2016, fiind internat în unul din spitalele din capitală, am început să traduc în română romanul lui Cinghiz Abdulaev „Timpul fricii noastre”. Un roman-detectiv, despre un asasin care şi-a pus în gând să-i omoare pe şase prieteni, iar pentru a şterge urmele crimelor sale, foloseşte sentimentul de frică comun pe care-l aveau cei şase încă din copilărie.
Până la jumătatea romanului, nu am înţeles de ce autorul a optat pentru denumirea „Timpul fricii noastre”. Dar totul mi-a devenit clar după „confesiunea” unuia dintre eroi (bătrânul evreu, Emil Levin), care face o scurtă descriere al fricii în care au trăit în secolul XX reprezentanţii poporului său, fiind permanent puşi la grele încercări. Iar o idee subtilă care e strecurată de autor e că cel mai mare duşman al omului e frica interioară pe care o are, care-i paralizează acţiunile, îl ţine ca într-o cuşcă invizibilă şi îl face extrem de vulnerabil în faţa celor ce profită de pe urma situaţiei sale.
Mi-am amintit de romanul respectiv în aceste zile, când cugetam asupra situaţiei în care a ajuns Republica Moldova. Unii – de frică pentru viitorul lor, pleacă pentru totdeauna de aici. Alţii – de frică pentru prezentul lor aleg să tacă, să nu se implice, să se facă una cu asfaltul gri din Chişinău sau cu cel al drumurilor de ţară. Iar a treia categorie (minoritară), sunt marii beneficiari ai fricii noastre colective şi ei parcă ne spun: „Aveţi de ales – sau plecaţi de frică pentru viitorul vostru, sau rămâneţi, dar tăceţi şi nu vă implicaţi de frică pentru prezentul vostru”. E un fel de terapie de grup aplicată la macronivel, dar care are la bază un ingredient important – frica noastră.
Frica nu apare peste noapte – ea se acumulează cu anii, picătură cu picătură, clipă cu clipă, zi de zi, an de an. Curajul unora dispare în momentul în care înţeleg că sunt responsabili nu doar pentru propria soartă, ci şi pentru soarta familiilor, apropiaţilor lor şi se resemnează cu gândul: „Plec sau aleg să tac în numele bunăstării, confortului sau liniştii familiei mele”. Curajul altora dispare, după ce se conving că lupta le aduce doar dezamăgire, doar probleme, iar atunci când dispare curajul, apare frica, or sufletul unui om e sortit să penduleze între aceste două sentimente (nu poţi fi pe jumătate curajos şi pe jumătate fricos). Iar cei care ştiu aceste lucruri şi pot juca pe ele, ies doar în câştig.
Astăzi, nu ai nevoie de strategii sofisticate pentru a prelua şi menţine puterea – trebuie doar să ştii să joci pe frica oamenilor. Frica e mai tare decât gratiile de metal şi zidurile de beton ale oricărei închisori; frica e mai tare decât orice lanţ cu care poate fi ferecat un om; frica e mai puternică decât oricare alt sentiment pe care-l poate avea omul. În Moldova, frica astăzi e totul şi pentru a ne convinge de acest lucru e suficient să găsim fiecare dintre noi câteva clipe şi, în linişte, „să aruncăm” o privire în sufletele noastre şi să răspundem cinstit la întrebarea: De ce ne temem cel mai mult în viaţă? Şi dacă vom fi sinceri cu noi înşine, răspunsul la această întrebare ne va ajuta să înţelegem ce se întâmplă cu fiecare dintre noi în parte, şi cu Republica Moldova, în general.
… E timpul fricii noastre…
