Nicolae Negru

Sâmbăta trecută, toată lumea a fost cu ochii pe PD. Și simpatizanții, și adversarii au vrut să afle același lucru: rezistă, va rămâne în picioare sau e timpul să-i spunem „adio” și acestui partid înfrânt. Concluzia e că e devreme să tragem o concluzie. Sau, mai bine zis, soarta PD nu mai depinde de liderii PD.

Unii i-au reproșat lui Pavel Filip, ales președinte al PD, că nu a fost suficient de incisiv, de critic în discursul său, că nu a scos în prăjină toate păcatele, toate fărădelegile comise de Plahotniuc în rolul de lider al partidului. Într-adevăr, Filip nu semăna cu Hrușciov vorbind despre cultul personalității lui Stalin de la tribuna congresului XX al PCUS, el nu părea să-și dorească o ruptură definitivă cu fostul lider și nici să fie dispus pentru sfâșieri sadomasochiste. În linii generale, la congres s-a vorbit despre tot, dar s-a și trecut peste unele lucruri esențiale.

Din punctul nostru de vedere, era principial, totuși, să se amintească despre cazul extrădării ticăloase, criminale a profesorilor turci, caz care reflectă pregnant, poate chiar mai pregnant decât anularea rezultatelor alegerilor din Chișinău, esența „erorilor” lui Plahotniuc, răspunzând și la întrebarea de ce a fost urât PD în Occident și înlăturat, ca o mare pacoste, în complicitate cu Rusia, de la putere. A fost ratat un moment al adevărului, al sincerității și căinței până la capăt, importante în sine, pentru credibilitatea noului lider, chiar dacă soarta de mai departe a partidului va depinde, în primul rând, de unele circumstanțe externe, decât de cele din interiorul partidului.

Deși, spre deosebire de majoritatea statelor postsovietice, cu excepția celor baltice, ne putem lăuda cu alternanța pașnică a puterii, avem puține sau chiar deloc exemple de partide care au rezistat în timp, după ce au ajuns în opoziție. Soarta PCRM, celei mai puternice, mai longevive formațiuni politice de până acum, este o excepție care, până la urmă, se supune regulii generale: 2009, 5 aprilie – 49,48%;2009, 29 iulie (anticipate) – 44,69%; 2010 (în opoziție) – 39,34%;2014 (în opoziție) – 17,58%, 2019 (în opoziție) – 3,75%. Declinul PCRM se accentuează în 2014, după ce este părăsit de Dodon, care își face propriul partid – PSRM, preferat de Putin (fiindcă Dodon îl trădează nu numai pe Voronin, ci și Republica Moldova, acceptând federalizarea ei), fapt care atrage imediat o parte din electoratul comunist.

Spre deosebire de PCRM, PD nu are o fizionomie geopolitică distinctă și nu dispune de un electorat fidel, obsedat, ca al comuniștilor. Votanții atrași de pomeni electorale vor merge mai curând spre PSRM, care, după fuga lui Plahotniuc și Șor, rămâne cel mai bogat partid, fiind finanțat, dacă e să-l credem pe Dodon, de Moscova. (Știm că spunând aceasta e ca și cum le-am arunca acumiștilor sare în ochi, dar nu avem ce face, e Dodon prietenul Maiei Sandu și al lui Andrei Năstase, dar adevărul, vorba lui Țîcu, nu trebuie să fie influențat de alianța lor temporară, nu-i așa?) Iar alegătorii PD care preferă integrarea europeană, fiindcă se conving că Rusia nu dispune de bani și nu ajută pe nimeni, decât încearcă să pună condiții politice pentru accesul pe piețele sale, ar putea migra spre PAS și PPDA, dacă partidele în cauză nu se vor compromite până la alegeri. Oricum, dispariția PD e mai mult în folosul PSRM, decât al PAS sau PPDA, cum par să creadă liderii acestora.

Vorbeam zilele trecute cu un primar PD. L-am întrebat dacă nu i s-a propus să părăsească PD, să candideze din partea altui partid. Am avut oferte, a răspuns el. De la toate trei partide aflate la putere. Dar nu poate accepta politica vasală, gogomăniile lui Dodon, și nici deciziile școlărești, gângureala naivă a Maiei Sandu nu-i inspiră încredere pe termen lung, iar despre Năstase nu are rost să vorbim, căci omul ăsta e o adevărată eroare politică. Mai aștept să vedem ce va fi, a conchis el. Probabil, nu e singurul care își dă seama că alianța ACUM-PSRM ne duce în impas și aceste circumstanțe favorizează întrucâtva PD-ul aflat în derivă, îl ajută să se mențină pe linia de plutire, fără vreun efort deosebit al liderilor. E o perioadă care nu poate dura la nesfârșit.