Corneliu Ciurea

Toată tevatura legată de cazul Gațcan a provocat mult haz în rîndul celor care gustă politica la desert din neavînd ce face sau pentru a mai ucide timpul. Într-adevăr e amuzant să vezi un deputat mulțumit de sine și plin de jovialitate care savurează o cupă de înghețată în compania noilor săi colegi de partid surîzători și bine dispuși după care, peste noapte, să constați că în presă apare o altă poză a aceluiași deputat dar de data asta spăsit, cu ochii în pămînt, redus la proporțiile unei muște, înconjurat de foștii camarzi din partidul din care a plecat care-i cer imperios să semneze tot felul de hîrtii și-l trimit pașnic în exil peste hotare.

Veselia provine din satisfacția generală pe care ți-o oferă imaginea unui politician, poate medic cumsecade, poate profesionist desăvîrșit, dar care intrat în regatul politic, cu legile specifice de junglă organizată, devine neputincios ca un pisoi plouat și clachează amatoricește spre deliciul publicului. Această istorie ne învață că și în politică trebuie să fii ”meseriaș” – nu te poți îmbogăți peste noapte pentru că ți-a venit nitam nisam cheful. Nu poți trăda alandala, zîmbind democratic și blajin spre aifonul vecinului care te încurajează și-ți spune că totul va fi bine. Trădarea are un preț și el nu poate fi anulat de nici o dispensă de la Miami sau din Tel Aviv.

E adevărat că se găsesc trădători mai îndemînatici decît bietul și nefericitul doctor plecat subit într-un periplu cu destinație necunoscută. O bună parte din partidul Pro-Moldova este formată din adevărați profesioniști ai turismului politic. Există chiar un soi de invidie ascunsă față de acești oameni. Și dacă ultimul caz este al unui luzer atunci toate plecările anterioare din Partidul Democrat par să fie exemple strălucite a modului de a răspunde cu noroc la frecventa întrebare care-i macină pe politicieni – cum să trădezi în așa fel încît să rupi lozul cel mare și să n-o sfeclești defel.

Trebuie să recunoaștem totuși că istoria politică este destul de nemiloasă cu trădătorii. Personaje de rangul lui Talleyrand sau Churcill care au transformat trădarea în politică mare și au știut să treacă ca gîsca prin apă prin toate încercările la care au fost supuși, sînt foarte puține. De regulă, trădătorii, traseiștii, fripturiștii au cîștiguri de scurtă durată dar pe termen lung sînt măturați mult prea repede de pe scena politică. Exemple sînt multiple dar din rațiuni de milostenie preferăm să nu-i trecem în revistă. Cum se zice la moldoveni – Dumnezeu cu ei.

Suita de trădări politice din ultima vreme din parlament care poartă marca Pro-Moldova și Șor fac parte din capitolul ”trădărilor mărunte și detestabile” și nu din gloarioasa pagină a ”trădărilor mari”, schimbătoare de istorie. Sigur, istoria nu era istorie dacă n-ar fi fost țesută din sute de înșelăciuni, infidelități și lovituri în spate. La urma urmei,Zeus l-a ucis pe tatăl său Uranos, Adam și Eva au păcătuit împotriva voinței lui Dumnezeu, ispitiți de șarpe. Dar micii noștri trădători din politica moldovenească nu vor avea parte de gloria personajelor menționate. Vor fi beșteliți cu vîrf și îndesat pentru că, ajunși sus, au preferat să-și scoată la mezat singurul lor capital vandabil – onoarea.

Totuși, unii dintre noi vor spune – bine, bine, dar tot ceva le-a rămas. Fără onoare dar cu case mărețe și limuzine de lux. Oare nu se merită să trădezi o dată pentru ca să te alegi în cele din urmă cu asemenea bunuri de preț?

Aici, stimat cititor, cred că trebuie să pun punct și să vă invit să medităm cu toții la acest capitol. Oare chiar se merită?