Cel mai iubit dintre pământeni, a fost destul de greu de găsit înainte de 89. Prima ediție, cea din 1980, despre care prea puțini au auzit, s-a epuizat fără știința poporului multilateral dezvoltat. Despre a doua ediție, cea din 1984 s-a știut mai multe. Dar, spre deosebire de romanele lui Petru Popescu, Prins și Dulce ca mierea e glonțul patriei, ultima carte a lui Preda nu a fost scoasă din biblioteci – așa că, am citit-o la sala de lectură. Am aflat de la profesoara mea de română că Preda a scos un roman fe-no-me-nal, așa a articulat ea în 83.
De asta, sfârșitul clasei a unșpea l-am petrecut la bibliotecă. Biblioteca era plasată atunci în centrul Bacăului, vis-a-vis de hotelul Decebal și destul de aproape de covrigăriile care funcționau, pe vremea când eram liceean – sub pasajul din centru.
Concomitent cu mine, citeau același roman încă două persoane – liceene, ca și mine. Așa am înțeles că sala de lectură a bibliotecii județeane era – în acel moment – în posesia a trei exemplare a romanului. Motiv suficient pentru a face cunoștiință și șoptind, să facem schimb de opinii pe marginea celor citite.
De asta, băncile din scuarul aflat în spatele bibliotecii, la pătrățel, știau orele când apăream la fumat și, parcă, se făceau mai moi. Colegele de-a unșpea, care citeau același roman, acolo au tras primul fum de țigară din viața lor.
Nu am înțeles, la 17 ani, prea mare lucru din filozofia cuplului prezentată în cartea lui Preda. Nici despre psihologia feminină. Ambele colege de sală de lectură au căzut însă de-acord cu vorbele de încheiere a cărții – că, dacă dragoste nu e, nimic nu e. Probabil veneau după o primă sau a doua îndrăgostire. Am fost de acord cu aceiași sentință un an mai târziu când dragostea mușca din mine, măr primăvăratec, iar colega de sală de lectură, trecea, prin Parcul Libertății, de mână cu alt băiat.