Iulian Chifu

Trădare!!! Macron a cedat Alsacia și Lorena iar la grădinițe se va învăța germana, în timp ce Merkel va plăti cu bani germani ambițiile militariste ale Franței din colonii.

Cam așa sună reacțiile venite de la extrema dreaptă și stângă anti-europeană franceză și germană la Tratatul de la Aachen/Aix la Chapelle, semnat în urmă cu câteva zile. Eurofilii vorbesc despre un nivel de ambiție precar, lipsă de viziune și numitorul comun minimal, mai mult simbolism decât fapte, în timp ce euroscepticii sună alarma în jurul Europei, pentru că Franța și Germania se integrează de capul lor, ignorându-I pe propria cetățeni și pe restul europenilor. Dincolo de zgomot, însă, care e realitatea?

Pentru aceasta, e de ajuns să lecturăm Tratatul, înainte de a lectura ce se spune și se scrie despre Tratat. Evident că e greu, sunt 16 pagini de text, dar pe esență, e vorba despre un acord între două state, care ar fi unul banal dacă nu ar fi vorba despre cele mai importante state ale Europei. În rest, simbolismul e binevenit, ambițiile multiple, dar textul respiră realism și nuanțează în mod avantajos discursul lui Macron de la Sorbona, 2017, proiectul de relansare al Uniunii Europene. Componentele care divid UE au fost eliminate, nuanțate sau împinse, responsabil și realist, spre termene mai lungi. 

Practic, Franța și Germania își asumă explicit rolul de motor al Europei, și o fac prin exemplu direct, fără dubii, arătând prin propriul angajament calea pe care propun să dezvolte proiectul european. Cu componenta unei piețe integrate franco-germane, cu reguli comune, cu punerea de acord a politicilor externe, de securitate și apărare, cu un nivel de integrare fără egal. Proiectul este unul explicit și asumat dirijat împotriva naționalistilor, euroscepticilor și a extremelor dreaptă și stângă. Și un semnal pentru o epocă post-Brexit în care cele două puteri își asumă concordia și integrarea, nicidecum rivalitatea, polarizarea și ruptura europeană. Și acesta e un bun declanșator pentru relansarea spiralei virtuoase a proiectului european, în sensul invers dezintegrării legăturilor europene.

Tratatul franco-german. Ce spune, ce nu spune, care sunt marile probleme și semne de întrebare

Tratatul de la Aachen este, pe fond, un tratat bilateral franco-german, care marchează chiar din titlu ideea fundamentală a cooperării și integrării franco-germane. O idee inedită, curajoasă, să vedem cum se pot integra două națiuni, două popoare, doua state, mai mult, două state care au trecut prin războaie aprige și care au dat foc lumii în secolul trecut. Iar asta chiar dacă concretul din prevederi limitează nivelul de ambiție. Însă dă un exemplu al posibilităților de integrare reciprocă a două state care, fiind cele mai importante din Europa, motorul franco-german pro-european și binomul relevant, generează un efect de model, dar lasă și ușa deschisă altor doritori, marcând perspectiva de antrenare mai departe a modelului de integrare, la nivel european. De asemenea, Acordul se situează programatic în spațiul UE și al NATO, nicidecum în contradicție cu acestea.

El vorbește despre ridicarea nivelului relațiilor bilaterale și a oricărui tip de bariere existente, despre convergența economiilor și modelelor sociale, despre apropierea societăților și cetățenilor, obiectivul final al acestei întreprinderi de pionierat, în doi, fiind realizarea împreună cu toți membrii, a unei Uniuni Europene unită, eficace, puternică și suverană. Aici se află și prima controversă din text, care vizează înțelesul conceptului de Europă Suverană, știut fiind că tentativa mai puțin ambițioasă a Tratatului Constituțional a fost respinsă la referendum de Franța și Olanda, în 2005. Mai mult, pe esență, documentul menționează explicit, cu diverse ocazii, respectarea constituțiilor și legislațiilor fiecărui stat în parte și a celei europene, deopotrivă.

Tratatul mai menționează dezideratul de aprofundare a cooperării în politicile europene, menținerea celor două state atașate de principiile fondatoare, valori, drepturi europene, asumarea perspectivei de piață deschisă, liberă, bazată pe reguli, cu reciprocitate față de terți, iar în politica externă, o ordine mondială bazată pe reguli și multilateralism. În text sunt toate valorile europene, ale democrației liberale și preocupările politicilor globale contemporane: mediu, protejarea biodiversității și a ecosistemelor, preocuparea pentru încălzire globală, dar și susținerea reciprocă la nivelul apărării și convergența strânsă a politicilor externe și de securitate ale celor două state, cu respectarea cadrului juridic național și al UE, referire la art 5 al NATO dar și la întărirea UE și NATO prin acțiunea conjugată a celor două state.

De la Armata Europeană la Acțiunea autonomă a Europei

Pe aceeași linie, acordul asumă, dar și prezintă acțiuni concrete pentru integrarea politicilor externe, de securitate și apărare, la care adaugă dorința de a realiza cadrul pentru o acțiune autonomă a Europei. Este al doilea concept controversat, neexplicat, fiind vorba fie despre o formulă ce marchează capacitatea militară de a acționa independent, ca nivel de ambiție, sau de o identitate europeană în cadrul NATO. Convergența obiectivelor de securitate și apărare este un deziderat interesant, pentru că el poate sta la baza unui nucleu de acțiune coerentă și coezivă a celor două state. Dar e mai simplu de spus decât de realizat.

Acea autonomie de acțiune a Europei, la nivel strategic, securitar, de politică externă și apărare, se leagă și de dezvoltarea eficacității, coerenței, credibilității Europei în domeniul militar, ca perspectivă asumată de cele două mari puteri europene. Inclusivitatea versus căderea în actuala tendință a politicilor de mare putere e greu de regăsit în acord, cu excepția, poate, a ușii deschise altor participanți la acord, dar pe regulile create deja de către Paris și Berlin.

Iar din Armata Europeană – lansată prin celebrul discurs al președintelui francez la Sorbona, în 2017, și menționată în discursurile președintelui Emmanuel Macron și doamnei Cancelar Angela Merkel – a mai rămas doar cultură comună de operare și desfășurări comune de operațiuni, elaborare de programe de apărare comune, deci mai puțin decât Inițiativa de Intervenție Europeană a Franței. Consolidarea bazei industriale și tehnologice europene și Cooperarea strânsă a industriilor de apărare, proiecte comune și exporturi comune vin să marcheze dezvoltările și viziunea lansată de de Fondul European pentru Apărare, respectiv a investițiilor pentru producerea de capabilități militare competitive tehnologic și în domeniul costurilor, pentru armatele statelor membre UE.

În domensiul afacerilor externe, cooperarea excede consultările strategice și schimbul de informații și merge către schimb de personal în Centrală și în misiuni între cele două state. Din ambițiile Parisului de a avea o “cooperare obligatorie” cu toate statele europene pe misiunile militare generate în spațiul fostelor colonii – element care a generat și nevoia de Armată Europeană pe care Franța și-o asuma să o conducă – a mai rămas doar menționarea nevoii întăririi unui parteneriat din ce în ce mai strâns cu Africa – un răspuns pentru migrație, terorism, problemele post-coloniale franceze și Uniunea pentru Mediterana a lui Nicolas Sarkozy.

Tratatul mai adaugă, la nivelul viziunii, Spațiul comun de libertăți și posibilități, dar și un Spațiu mediatic și cultural comun, cu referire indirectă la doleanțele anterioare legate de construcția unei identități europene mai concretă, de tip statalist, dincolo de principii și valori comune, ca bază a nucleului unei noi identități abstracte europene. Un concept mai vechi, controversat și neclar, ce poate fi legat de referirea anterioară din tratat la suveranitatea Europeană, și poate fi lesne gândită în legătură cu formula Statelor Unite ale Europei, într-o variantă federală. Aici s-ar afla cheile de boltă ale substratului acordului de la Aachen, care menține ambiguitatea constructivă pe această dimensiune, pentru a evita controversele, chiar dacă aici rezidă și adâncimea și detenta proiectului integrării franco-germane, dacă a fost gândit în acești termeni. Dacă Franța și Germania pot trece peste toate și pot realiza integrarea, o poate face Europa Unită!

De altfel, este menționată, în termeni vagi, o identitate europeană la Națiunile Unite, dar și o apropiere a sistemelor de educație comună, învățarea reciprocă a limbilor, o zonă economică franco-germană comună, legislație de afaceri armonizată și o componentă instituțională a acestei integrări, inclusiv un Forum pentru viitorul franco-german. Parcă vedem aici aplicată o politică a pașilor mici (care marchează reintegrarea Transnistriei în Republica Moldova), politică ce se adaptează și în această formulă a integrării franco-germane, cu ambiția integrării depline a Europei pe acest model.

Legitimitate și context în abordările strategice din Tratatul de la Aachen

Prima problemă reală relevată de criticii Tratatului, dar și de susținătorii relansării europene, este îngrijorarea relativă la legitimitatea și abordarea strategică: cum pot să-și asume tracțiunea unui proiect de această angervură, cu relevanță europeană, doi lideri politici, incontestabili pro-europeni, dar care au probleme de legitimitate și susținerela ei acasă. Cum poți duce la integrarea Franței și Germaniei de pe poziția unui lider francez contestat masiv în stradă de “Vestele Galbene”, ca să nu mai vorbim de partidele populiste și anti-europene, eurosceptice, anti-imigrație și anti-islamiste precum cele din Franța, de la extrema dreaptă și stângă. În egală măsură, pe dimensiunea germană, Doamna Merkel este în pierdere de tonus, după 18 ani de conducere a CDU, poziție pe care tocmai a pierdut-o, forțată de rezultatele ultimilor alegeri.

Într-adevăr, cele două motoare politice de tracțiune par gripate, destul de îmbătrânite politic(deja) și fără aplomb, dar nu trebuie uitat că En Marche a lui Emmanuel Macron e primul în sondajele europarlamentare, ca și CDU al doamnei Merkel. Fărâmițarea spectrului politic al fiecărei țări, ba chiar a stângii și dreptei concomitent, fac ca nivelul de detentă electorală individuală a partidelor să scadă, dar cele două personalități ca și forțele politice pe care le conduc/reprezintă sunt încă dominante în Franța și Germania deopotrivă. Apoi criticile față de un nivel de ambiție prea redus și o lipsă de viziune nu au luat în considerație, pe deplin, gândirea din spatele acestui proiect.

Într-adevăr, putem vorbi despre un nivel de așteptare care nu și-a găsit reflectarea în rezultatul din documentul semnat și dat publicității. Pe de altă parte, Tratatul pare mai realist și limitat strict, din rațiuni pragmatice, la ceea ce se poate obține și comunica, a conținutului care e acceptabil azi în cele două societăți, franceză și germane, și în Europa. Gândire sănătoasă, pentru a nu pierde portanța europeană printr-un proiect mai ambițios, mai vizionar și concret, dar care să fie respins a priori de către partenerii și cetățenii europeni. Lecția învățată a Tratatului Constituțional. În plus, Tratatul aduce, indiscutabil, perspective pozitive proiectului european, cu tot cu componenta asumată a unei situări în antiteză cu alunecarea populistă, naționalistă și eurofobă.

Credem că e un proiect ce prezumă și lansează o viziune prin integrare sub egida europeană, dar care asumă doar ceea ce e fezabil în mod real, ceea ce nu divide astăzi Europa și nu permite falii ce pot fi exploatate de populiști, ci adună doar punctele care reunesc, crează convergențe și atractivitate de model. Emmanuel Macron a făcut furori în 2017 cu discursul de la Sorbona. Acesta s-a dovedit pra mult pentru propriul public, iar ambițiile sale de a reintroduce rigoarea în economia și societatea franceză s-au soldat cu acuzații directe de favorizare a companiilor și băncilor în fața cetățenilor. Nuanța realistă germană a fost cea care a adus, în final un proiect pentru Europa sub forma acestui modelul de integrare și cooperare franco-german.

Umbrele din Tratatul de la Aachen: efectele sedundare ale proiectului elitist al celor doi mari

Trebuie spus foarte clar că Tratatul de la Aachen are lipsuri relevante și extinse. O spunem fără a căuta nod în papură, ci pur și simplu ca rezultat al analizei proiectului propus. Mai întâi, e greu să propui un model de convergență, pornind de la o acțiune unilaterală în doi, pe care o vrei model, așteptând ca toți ceilalți să ți se alăture, nu discutând cu toții formulele acceptabile de pași înainte. E un pas mai viguros înainte – consensurile europene sunt tot mai greu de atins pentru proiecte integratoare mai aprofundate – dar aici lasă loc criticii motivate.

Apoi e vorba despre înțelegerea în doi a marilor puteri europene, care nu mai sunt contrabalansate astăzi de către Marea Britanie și sunt dominante și ca forță economică, și ca greutate strategică, la nivel european. E adevărat că modelul nu putea fi dat decât de primii ca și relevanță din conclavul european, cei care au fost angrenați în istorie în conflicte ce au degenerat la nivelul unor războiae mondiale în secolul trecut. Dacă ei trec peste diferențe, poate trece oricine în Europa. Pe de altă parte, într-o epocă a politicilor de putere, parcă un proiect venit de la puterile mijlocii sau minore, sau care includea cumva și state din Noua Europă, din noii membri, ar fi fost mai acceptabil și, poate, mai atractiv și popular.

Apoi, la capitolul lipsuri, există teme care nu sunt atinse în proiect, deși se află în prim planul preocupărilor europene – poltiica de azil, migranți, elementele majore controversate. Altfel, e normal ca, atunci când croiești un proiect care să atragă refuzi să abordezi temele controversate; totuși a face politică și desena viitorul în contextul eludării temelor cele mai arzătoare pare o impunitate. Pe de altă parte, proiectul deja a fost amânat la lansare, probabil că depășirea controverselor prin formule agreate de către cele două diplomații ar mai fi durat. Mai mult, apropierea campaniei europarlamentare a dus la renunțarea la formularea de răspunsuri și opțiuni în cazul unor anumite teme controversate și costisitoare electoral în cele două state. De aici și marile absențe ca umbre ale Tratatului de la Auchen.

În fine, o altă problemă este rămânerea – altfel naturală – a numeroase controverse chiar între cei doi semnatari: am văzut diminuarea nivelului de ambiție privind Armata Europeană, eludarea ideii taxelor comune, în timp ce referirea la o legislație comună comercială și instituțională în domeniu lipsește din text, ca și convergența deplină a politicilor externe –vezi raportarea distinctă a celor două state la cazul Kashoggi și vânzările de arme Arabiei Saudite. Apoi Parlamentul separat al Zonei euro și bugetul separat au dispărut din proiect – un lucru pozitiv ca semnal față de terți, mai ales statele nemembre ale zonei Euro.

În fine, poate tema cea mai clară ce relevă aceste diferențe este schimbarea nivelului de ambiție de la cedarea de către Franța a fotoliului de membru Permanent al Consiliului de Securitate al ONU către UE, care s-a transformat în textul Tratatului în angajamentul Franței de a lupta pentru acordarea fotoliului de membru permanent Germaniei. Noua soluție nu e tocmai fericită și subliniază limite și nuanțe diferite: Franța nu a mai fost așa de generoasă cu Europa, preferând să-și păstreze privilegiul locului permanent în Consiliul de Securitate, iar soluția de propunere a locului permanent pentru Germania dezavantajează coeziunea și unitatea europeană, și nu o întârește, odată ce acolo, pe această poziție de membru permanent, nu pot accede reprezentanții statelor mai mici din UE, care ar deține prin reprezentanții lor fie Președinția Comisiei, fie postura de Înalt reprezentant pentru Politică Externă, de Securitate și Apărare european. O abordare lesne intepretabilă în spiritul fabulei lui Grigore Alexandrescu, Câinele și Cățelul: “Noi vrem egalitate, dar nu pentru căței”!