Corneliu Ciurea

De obicei, ne ferim să analizăm impactul politic al ambasadorilor străini asupra vieții noastre politice. Asta pentru că ambasadorii continuă să se bucure de un fel de imunitate nu doar în raport cu instituțiile statului și scapă de multe ori de monitorizările atente ale analiștilor și societății civile, chiar dacă  demult au devenit actori politici influenți care promovează cu insistență interesele țărilor și instituțiilor proprii deseori intrând în coliziune cu actorii locali.

Această teamă nu este caracteristică doar nouă și reprezintă reacția firească a unui stat mic care încearcă să supraviețuiască geopolitic, fiind înconjurat de prădători mai mari. În același timp, deferența pe care o arătăm ambasadorilor străini este și rezultatul unui înnăscut sentiment de vasalitate, greu de eradicat în situația actuală în care discutăm despre importanța vectorilor geopolitici. Avem mereu senzația, uneori falsă, că reprezentanții unor țări mari și aparent binevoitoare au ceva important să ne comunice și sunt dispuși să ne finanțeze dezinteresat doar dintr-o acută și nepieritoare grijă pentru poporul moldovenesc.

Mai mult, această supușenie entuziastă în raport cu ambasadorii străini este auto-cultivată și a devenit chiar o modă extrem de discutabilă în perioada guvernelor de tristă faimă – AIE 1,2 și 3. E vorba de un interval de timp de deschidere fără precedent a instituțiilor statului în fața factorului extern în speranța că vom fi ajutați nu doar să reformăm justiția dar și drumurile, economia, să creștem salariile din contul generozității occidentale, așa cum au făcut statele din Europa Centrală și de sud-est. N-a fost să fie, am ratat acele oportunități dar și ambasadorii străini se pare că mai tânjesc după acele timpuri dătătoare de speranțe și nu vor să renunțe la rolul de sfetnic de noapte al politicienilor noștri aflați la guvernare, cu drept de emitere a unor recomandări cu statut obligatoriu.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat iar politicienii autohtoni încep să mârâie tot mai des atunci când sunt invitați la bavardaj cu ambasadorii străini. Sigur, acest lucru nu se referă la Maia Sandu a cărui guvern își potrivea ceasurile conform agendei de lucru a ambasadorilor. Pe timpurile lui Plahotniuc, însă, unii ambasadori străini au aflat cu stupoare că în Moldova poți face și anticameră cu șanse minime de a răzbate la urechea politicianului dorit. E adevărat că o asemenea semeție costă – nu în zadar  unii comentatori au numit răsturnarea de situație în luna iunie a acestui an drept ”puci al ambasadorilor”. Termenul este destul de exact pentru că am citit foarte multă bucurie pe fețele unor ambasadori în acea perioadă.

Noul premier Ion Chicu a avut deja o rundă de întâlniri cu ambasadorii celor mai importante state din regiune. Atât premierul, cât și ambasadorii se află într-o perioadă de tatonare reciprocă iar relația cu partenerii străini încă nu este bine definită. În același timp, nu putem să nu remarcăm că unii actuali miniștri au făcut parte anterior din Guvernul Filip și, probabil, nu sunt foarte încântați de perspectiva continuării unui ghidaj arbitrar venit din partea solilor mai mult sau mai puțin bine intenționați.

Totuși, lecțiile din trecut au fost, cred, învățate și actualul guvern nu va dori, probabil, să inițieze noi campanii de ”muștruluire” a ambasadorilor străini. În același timp, o anumită discreție în raport cu reprezentanții țărilor străine este absolut necesară. Moldova continuă să fie o țară cu interese naționale proprii care nu trebuie să fie definite la Bruxelles, Washington sau Moscova.

De aceea, avem o recomandare umilă pentru miniștrii și politicienii moldoveni ajunși la guvernare – ambasadorii străini trebuie tratați cu maxim respect și ospitalitate. Turnați-le multă cafea și nu va feriți să-i cinstiți cu „ceaiul moldovenesc”. Vorbiți frumos cu ei și deschideți-le ușa atunci când o solicită.

Există, însă, o regulă de aur – limba este dată diplomatului pentru a ascunde gândurile. Vorbiți-le de cai, femei și fotbal. Mai puțin, de politică.