Cornel Ciurea

De ceva timp urmăresc cu o oarecare stupoare criticile aduse de apologeții dreptei și pro-europenismului, Nicu Popescu și Victor Chirilă, acțiunilor întreprinse de noua diplomație moldovenească. Mirarea mea este cauzată de două motive. În primul rând, întotdeauna am avut impresia că după o perioadă de angajament politic acerb ai nevoie de o pauză terapeutică pentru limpezirea minții.

Ambii diplomați moldoveni au trăit o perioadă complicată de contact aspru cu viața politică. Popescu a fost un Ministru de Externe controversat, al cărui mandat scurt s-a încheiat abrupt în momentul în care talentatul expert în relații internaționale a prins gustul diplomației și era gata să persevereze la minister. Chirilă n-a obținut nici o funcție în perioada mandatului guvernului Sandu dar își făcea bagajele pentru a pleca la Paris, sperând că președintele Dodon va semna ordinul de numire la ambasada Moldovei în Franța. N-a fost să fie din motive lesne de înțeles – incompatibilitatea dintre Chirilă și stânga pro-rusă era prea mare.

Din această cauză, graba cu care foștii diplomați atacă redutele guvernului Chicu trădează fireasca lor supărare legată de expedierea ambilor în afara jocului politic după demiterea guvernului Sandu. Experiența demonstrează că în asemenea condiții se impune din contră o sobră reevaluare a propriilor prestații și o calmă revenire la rutina cotidiană. Furia partizană nu face casă bună cu luciditatea intelectuală.

În al doilea rând, sunt mirat de argumentarea oarecum inconsistentă a celor care până nu demult aveau darul să radiografieze cotloanele politicii moldovenești cu maximă precizie. Ambii acuză apropierea pronunțată de ruși a guvernului moldovean (prin promovarea ideii de recunoaștere internațională a neutralității țării, prin menajarea Rusiei la diferite forumuri internaționale  și prin vizitele pe care le întreprind unii miniștri la Moscova) dar și refuzul miniștrilor noștri de a mai promova ideea de aderare la Uniunea Europeană.

Aparent, aceste argumente sunt valide și descriu plauzibil ceea ce ni se întâmplă. Într-adevăr, noua guvernare a preluat uzanțele diplomatice de pe timpul lui Voronin și Lucinschi și a reechilibrat balanța geopolitică prin a reveni la strategia curtoaziei în raport cu Moscova. În mod automat, această redimensionare a rolului Rusiei implică luarea unor măsuri de precauție în relația cu partenerii occidentali și vecinii noștri – UE, SUA, România și Ucraina. În limbajul de lemn și steril al guvernării, asta înseamnă promovarea unei politici externe echilibrate cu accent pe aprofundarea paralelă a relațiilor atât cu Vestul, cât și cu statele din Est.

Totuși, lucrurile trebuie privite mai în adâncime. Ambii foști diplomați pomenesc despre temerile Ucrainei, României și occidentalilor față de Moldova fără a aminti rolul acestor state în răsturnarea politică care s-a produs în luna iunie 2019. Dilema știută de toată lumea din acea perioadă era următoarea – ori păstrăm un guvern oligarhic dar cu o certă orientare geopolitică pro-occidentală ori înlăturăm oligarhia lui Plahotniuc cu riscul resuscitării factorului rusesc în Moldova. Ideea compromisului geopolitic dintre Est și Vest, cântată de adepții alianței ACUM și PSRM, părea atunci, ca și acum, de altfel, o poveste de adormit copiii.

Și totuși anume această poveste a adormit vigilența atât a occidentalilor cât și a vecinilor noștri, nemaivorbind de spiritul critic al experților despre care vorbim, dornici la acea vreme de a se încălzi la căminul puterii. Kievul și Bucureștiul resimțeau acut pericolul întăririi factorului rusesc în Moldova dar au preferat să tacă în pofida unor voci răzlețe care s-au auzit atunci în curțile lor.

În același timp, ambasadorii SUA și ai UE au fost artizanii acestui compromis geopolitic, pecetluind  procesul de creare a ”monstruoasei” alianțe dintre PSRM și ACUM în cadrul căreia se știa foarte bine cine se va dovedi veriga slabă. Toate avertismentele cu privire la pericole au fost transmise atunci cât se poate de clar. Ele au fost ignorate cu desăvârșire. De aceea, atunci când astăzi partenerii noștri occidentali strâmbă din nas și nu mai văd în Moldova ”un partener credibil”, Bucureștiul transmite ”unul dintre cele mai dure comunicate ale României adresate noii guvernări” iar Kievul considera actuala guvernare de la Chișinău ”profund ostilă Ucrainei” , trebuie să ținem minte că toți acești actori au fost făuritorii situații de astăzi.

În fond, experiența din luna iunie demonstrează cu prisosință caracterul impredictibil și deseori distructiv al intervențiilor străine care urmăresc să ”corecteze un pic” realitățile dintr-o țară anume. Toți cei care au participat la această ”corecție” și care astăzi se trezesc din somnul lor de moarte, înainte de a începe să critice ar face bine să ne spună ce lecții au însușit din această experiență.

Înțelegem prea bine că americanii și europenii nu au de ce să ne dea explicații. Acționând deseori ca un elefant într-o prăvălie de porțelanuri ei nu datorează nimic nimănui. Dar respectabilii noștri comentatori, foști diplomați, pot fi îndemnați să ia o pauză de meditație. Niciodată nu strică.