Vitali Catană

Decizia Curții Constituționale în ”speța Chicu” este cel puțin de neînțeles pentru că este întemeiată pe o motivare care nesocotește natura și esența a ceea ce este definit prin instituția angajării răspunderii.

Curtea a invocat încălcarea procedurii, constatând faptul că ședința anunțată în vederea prezentării angajării răspunderii nu a fost deliberativă din cauza lipsei cvorumului. Aceasta însemnând că ședința nu a avut loc și că din acest motiv legea în cauză nu a fost prezentată, respectiv că angajarea răspunderii nu a avut loc. Totodată, Curtea menționează că executivul a înregistrat proiectul de lege la Secretariatul Parlamentului, îndeplinind diligențele necesare, și că, în consecință, Parlamentul a fost convocat în ședință plenară.

Cred că ar fi fost în conformitate cu canoanele tehnicii de redactare a deciziilor ca instanța constituțională să fi făcut în aprecierea sa trimitere la definiția instituției angajării răspunderii, nu să elaboreze concluzii în baza percepțiilor.

Este adevărat că în Republica Moldova practica recentă în materie de angajare a răspunderii evocă ideea de promovare a unor acte normative cu o celeritate sporită și cu o expunere publică minimă, beneficiind și de loialitatea majorității parlamentare. Iar aceasta a determinat asimilarea ideii că angajarea răspunderii constituie un instrument util în rezolvarea în regim de urgență a unor chestiuni de importanță majoră.

Evident, oportunitatea constituie una din însușiri, dar valențele angajării răspunderii nu se rezumă doar la atât. Definitorie pentru esența angajării răspunderii este acea situație în care guvernul acționează cu scopul de a impune viziunea sa proprie cu privire la o problemă, în pofida configurației politice din legislativ. Ține de acea împrejurare în care angajarea răspunderii constituie un instrument prin care Guvernul urmărește să tranșeze o incertitudine, o situație politică sau juridică în raport cu Parlamentul.

Aceasta nu înseamnă că Parlamentul este lipsit de posibilitatea de a exercita controlul parlamentar, iar trimiterea din decizia Curții la această prerogativă constituțională este superficială, precum și referirea la cazul dizolvării Parlamentului în timpul stării de urgență este forțată. În ipoteza angajării răspunderii legislativul are la dispoziție moțiunea de cenzură ca unic instrument prin care poate riposta, dacă dorește să-și impună voința împotriva guvernului.

Prin urmare, în momentul în care Curtea urmează să dea apreciere raporturilor dintre Guvern și Parlament, trebuie să rețină și situația în care cele două puteri sunt în opoziție cu privire la o chestiune de maximă importanță. Iar în acest caz, elementul fundamental în baza căruia instanța trebuie să judece îl constituie ceea ce practica anterioară a Curții Constituționale a definit ca fiind loialitatea constituțională, acesteia atrubuindu-i-se valoare de principiu.

În acest context, problema cvorumului este una care ține de activitatea internă a Parlamentului și nu poate avea relevanță asupra raporturilor dintre cele două autorități. Legislativul poate fi în postura de a etala un comportament neloial, sfidând procedurile interne stabilite prin Regulament, însă principiul loialității constituționale comportă un alt sens și alte urmări în ceea ce privește sancțiunea pentru actul neloial.

Apropo, spețe în care Regulamentul Parlamentului a fost definit ca fiind o expresie a autonomiei parlamentare există deja în practica Curții Constituționale, iar aceasta semnifică faptul că trimiterea la Regulament poate avea valoare de circumstanță și este subordonată oricărei norme cu valoare de principiu.

Cu această ocazie e potrivit să amintim că o speță mai relevantă pentru forul constituțional ar fi cea în care candidatul desemnat de Președintele N. Timofti la funcția de premier, numitul I. Sturza, a fost în imposibilitate de a prezenta Programul și cabinetul de miniștri în fața Parlamentului din același motiv, ședința plenară fiind nedeliberativă din cauza lipsei de cvorum.

Interpretarea care s-a dat atunci a fost că ședința eșuată produce efecte, iar nu că ar rămâne fără consecințe. Respectiv, acea ședință eșuată și nefericită pentru I. Sturza a avut aceleași urmări pe care le-ar fi avut o ședință deliberativă. Efectul a constat în faptul că Parlamentul a fost obligat să urmeze în continuare procedura de desemnare a premierului, având la dispoziție o încercare mai puțin, sancțiunea dizolvării fiind cu un pas mai aproape.

Așa dar, angajarea răspunderii reprezintă un mecanism prevăzut de Constituție prin care Guvernului I se oferă posibilitatea de încerca o înfruntare cu Parlamentul și nici un fel de cvorum ce ține de responsabilitatea legislativului nu poate avea ca efect limitarea acestui drept.

Sancțiunea pe care și-o asumă guvernul nu poate fi decât demiterea ca urmare a moțiunii de cenzură, dacă este înaintată împotriva acțiunii executivului. În mod corespunzător, sancțiunea pentru inactivitatea Parlamentului o constituie realizarea demersului cabinetului de miniștri, adică adoptarea legii. Aceasta este construcția ce rezultă din textul constituțional.

Orice alt raționament are defectul că permite situația absurdă a unei sancțiuni aplicate executivului pentru o încălcare a principiului loialității constituționale comisă de către legislativ, lipsindu-l de dreptul de a face uz de instituția angajării.

În concluzie, coordonatele angajării răspunderii sunt: depunerea actului de angajare a răspunderii de către Guvern, moțiunea de cenzură pe care o are la dispoziție Parlamentul în vederea exercitării controlului parlamentar, principiul loialității constituționale în baza căruia Curtea Constituțipnală judecă un eventual contencios, iar în rezultat sunt posibile doar două efecte, mai exact, fie adoptarea legii, fie căderea Guvernului.

Aceste repere nu înseamnă înlăturarea opoziției din ecuația și dezbaterea privind angajarea răspunderii. Opoziția este chiar ea cea care poate iniția moțiunea de cenzură, momentul de referință fiind ziua la care a fost stabilită ședința eșuată. Deci există garanții în ceea ce privește dezbaterea problemelor legate de legea angajată de către Guvern. Dar, și în acest caz, trebuie să amintim de principiul majorității, voința majorității deputaților urmând să decidă opțiunea definitivă a legislativului ca organ suprem în stat.

Bineînțeles, Decizia Curții urmează să fie aplicată ca atare, însă pentru viitor ar fi dezirabilă intervenția punctuală a legiuitorului în vederea reglementării unor elemente care ar permite evitarea distorsiunilor și funcționarea instituției angajării răspunderii în acord cu principiile fundamentale ale dreptului constituțional.