Victor Nichituș

Politicieni moldoveni, atât din opoziție cât și de la putere, afirmă că ar fi autorii/eroii răsturnării regimului Plahotniuc din iunie 2019. Până la un punct este adevărat. Lovitura de catifea s-a dat cu ajutorul socialiștilor și al Blocului politic ACUM iar transmiterea puterii s-a făcut, până la urmă, în mod pașnic. Recuperarea democrației în Republica Moldova a fost făcută cu acceptul Bruxelles-ului, Moscovei și Washington-ului, fără știința Bucureștiului. A fost creat un precedent.

A fost o intervenție, deloc discretă, a reprezentanților unor state străine la alcătuirea majorității parlamentare PSRM/ACUM. Inițiativa a aparținut Federației Ruse, cu aprobarea Uniunii Europene și sub privirile Statelor Unite ale Americii.

Surprinzătoarea participare a socialiștilor, anul trecut, la construirea unui guvern condus de Maia Sandu a avut costuri politice mai mult pe dreapta scenei politice moldovenești, decât pe stânga.

La un an de la aceste evenimente, observăm că fracțiunea parlamentară a Partidului Democrat din Moldova este destructurată încet și metodic – a rămas cu doar 14 din cei 30 de deputați obținuți în urma alegerilor din 24 februarie 2019, iar majoritatea parlamentară care susține Cabinetul de Miniștri condus de Ion Chicu a ajuns la minimul necesar pentru adoptarea legilor, 51 de deputați.

Se afirmă că destructurarea fracțiunii Partidului Democrat din Moldova are loc la comanda unor forțe din exterior. Președintele Dodon spune că acest lucru este „stilul lui Plahotniuc”.

La un an distanță, constat că alianța dintre Blocul politic ACUM și Partidul Socialiștilor nu a fost deloc în avantajul Uniunii Europene.

Identitatea europeană a Republicii Moldova se erodează iar în spațiul public au apărut idei gândite de oficialii moldoveni dar niciodată afirmate cu voce tare: „Uniunea Europeană și Republica Moldova trebuie să se întâlnească la masa de negocieri, să-și revadă înțelegerile și să stabilească o perspectivă europeană clară. Dacă această perspectivă nu există atunci să își reducă din cerințele politice”. Ideea are logică, deci există.

Observ că, pentru Bruxelles, președintele Dodon a fost bun doar în tandem cu Maia Sandu, reprezentantul Partidului Popular European între Prut și Nistru. Altcumva e rău – căderea guvernului Sandu a fost considerată drept involuție, iar Ludovic Orban a declarat că guvernul Chicu nu este un partener serios pentru București.

A fost semnalul că înțelegerea găsită de mai marii lumii pentru excluderea lui Plahotniuc de la putere a căzut. Ceea ce înseamnă că nu a existat un pact de stabilitate între Federația Rusă și Uniunea Europeană care să privească/trateze statul moldovean prin prisma unei neutralități permanente recunoscute la nivel internațional. A existat doar Plahotniuc care a știut să folosească contradicțiile geopolitice în folos propriu.

Logic, nici unul dintre acești doi mari actori nu este împiedicat să re-intervină, prin terțe persoane, în facerea și des-facerea alianțelor politice moldovenești.

Nu știm dacă destructurarea Partidului Democrat din Moldova și eventuala demitere a Cabinetului Chicu este, sau nu, o intervenție din exterior în politica moldovenească. Interpretările de acest gen pot fi făcute, în baza informațiilor operative, doar de instituția abilitată să apere ordinea constituțională în Republica Moldova.

Cert este că o intervenție internă sau externă pentru demiterea Guvernului Chicu îi poate crea impedimente președintelui Dodon pentru a câștiga, în caz de participare, alegerile prezidențiale.

Cert este că iunie 2019 a creat un precedent. Dar ce se va întâmpla dacă, Doamne ferește, rezultatul dat de electoratul moldovean la alegerile prezidențiale din 1 noiembrie nu va coincide cu dorințele mai marilor lumii? Vom  avea experimentul Moldova versiunea a doua?