Nicolae Negru

Evenimentele declanșate de anularea concursului de la Ministerul Justiției și surprinzătorul anunț al Maiei Sandu, din 6 noiembrie, că își asumă ea, ca prim-ministru, selectarea candidaților la funcția de procuror general au eclipsat totalmente conferința bavareză în chestiunea reglementării transnistrene, care se încheiase în ziua precedentă, pe 5 noiembrie, la München, ai cărei organizatori își puseseră un scop ambițios: să obțină semnarea protocolului rămas nesemnat la Bratislava, în cadrul ședinței de negocieri în formatul 5+2, pe 9-10 octombrie.

Un eșec pentru autorii ambițioși

Dar, ca și la Bratislava, nici la München nu s-a reușit apropierea pozițiilor pe care s-au situat Chișinăul și Tiraspolul în procesul de „consolidare a încrederii” dintre ei. Este un eșec dureros pentru autorii ambițioși ai strategiei „pașilor mici”, cu direcție și rezultate finale nu prea clare. Pașii care s-au făcut până acum le oferă separatiștilor o recunoaștere de facto a unor pretenții statale, cum ar fi circulația automobilelor transnistrene în Europa, cu plăcuțe proprii, „neutre”.

Fiindcă pofta vine mâncând, Tiraspolul cere și dreptul de a elibera propriile permise de conducere, iar Comratul, atent, va solicita curând același lucru. De altfel, Irina Vlah a și declarat recent că Autonomia Găgăuză trebuie să aibă același statut ca Transnistria.

Rolul pozitiv al Maiei Sandu

Trebuie să recunoaștem rolul pozitiv al Maiei Sandu care a privit cu ochi critici tactica „pașilor mici”, temperând elanul povățuitorilor și mediatorilor externi care pun caii înaintea căruței, în căutarea unui „statut special” pentru regiunea separatistă. Ea a vorbit despre necesitatea unui clarități a direcției, a statutului pe care îl anticipăm făcând pași hazardați.

Prin realismul și scepticismul său față de posibilitatea găsirii unei soluții bune pentru Republica Moldova la această etapă, prin atitudinea sa principială, Maia Sandu l-a influențat și pe Dodon, care era nerăbdător să reintegreze „țara”, acordându-le transnistrenilor o autonomie „foarte puternică”, invocând „consensul internațional” favorabil pentru Republica Moldova. Despre posibilitatea reală a unui „consens internațional” în chestiunea transnistreană a vorbit, într-o discuție telefonică cu Dodon, și președintele german Frank-Walter Steinmeier.

Va trăda sau nu va trăda Chicu?

Pentru a nu periclita alianța ACUM-PSRM, Dodon s-a împăcat cu ideea amânării planificatului asalt diplomatic pe direcția transnistreană. Până și Kozak s-a exprimat împotriva unei soluții prea grabnice, exact din aceleași motive, dar nu putem ști cât de sincer a fost el.

Acum, odată cu căderea Guvernului condus de Maia Sandu și instalarea unui guvern-marionetă condus de Ion Chicu, Moscova se poate răzgândi. Federalizarea sub nume de „statut special” pentru Transnistria este cel mai mare pericol pe care îl poate prezenta Guvernul Chicu pentru Republica Moldova.

Dar e posibilă și producerea unor daune ireparabile prin cedări mai puțin vizibile, prin semnarea protocolului pe care nu l-a semnat Maia Sandu, prin alte compromisuri care vor fi propuse ulterior pentru a construi în continuare fundamentul legal al „statalității” transnistrene. Pericolul se dublează, dat fiind că și PD, cu Pavel Filip în fruntea Guvernului, a făcut „pași mici” în direcția federalizării.

Conspirație sau lipsă de inspirație?

Întrebarea care nu ne dă pace: e o coincidență întâmplătoare faptul că Maia Sandu a făcut pasul „sinucigaș”, care ducea inevitabil la demisia Guvernului, imediat după conferința bavareză eșuată din 5 iunie? Pare ciudată, în acest caz, tăcerea Berlinului, care, dacă e să deducem din spusele lui Steinmeier, a jucat un anumit rol în formarea alianței de „consens internațional”, ACUM-PSRM.

Spre deosebire de alte cancelarii (SUA, UE, Marea Britanie, România, Polonia, Rusia), cancelaria germană nu a reacționat deloc la perspectiva demiterii protejatei sale, Maia Sandu, primită atât de călduros de Angela Merkel. Exista șansa ca lidera PAS să rămână la guvernare, formând alianța ACUM-PD, dar această opțiune atât de evidentă nu pare să-i fi trecut prin cap fostei prim-ministru. De ce oare și-a dorit ea demisia? Explicațiile ei nu par convingătoare.