www.coment.md

Exact acum doi ani, pe data de 30 octombrie 2016, după o pauză de 20 de ani, cetăţenii Republicii Moldova îşi alegeau din nou direct Preşedintele. La distanţa acestor doi ani, lucrurile se văd puţin altfel decât atunci şi se impun un şir de concluzii.

Din start, trebuie de amintit că în cursa prezidenţială din 2016 s-au înscris 12 pretendenţi, însă doar 9 au ajuns până în ziua alegerilor – Andrei Năstase şi Marian Lupu au declarat că s-au retras în favoarea Maiei Sandu, iar Inna Popenco a fost exclusă din campanie, dat fiind încălcările pe care le-a admis. Învingător cert al acelor alegeri cu siguranţă a fost Igor Dodon, Preşedintele de atunci al socialiştilor, care a acumulat 47,98% din voturile alegătorilor şi a fost la un pas de a deveni şef de stat din primul tur. Principalul său oponent, liderul PAS, Maia Sandu a acumulat 38,71%, iar candidatul de pe locul trei, exponentul „Partidului Nostru”, Dumitru Ciubaşenco – 6,03%.

Marile decepţii ale campaniei prezidenţiale din 2016 au fost Iurie Leancă, ex-Premier, lider al Partidului Popular European din Moldova (3,11%) şi Mihai Ghimpu, liderul liberalilor (1,8%). De fapt, potrivit unor analişti, acele alegeri au confirmat oficial „decesul” politic al acestor doi politicieni care până atunci jucaseră un rol important în politica din Republica Moldova. Într-un fel, alegerile prezidenţiale au consemnat şi finalul etapei de transformare a segmentului politic de dreapta din RM, în prim plan ieşind noi partide şi noi lideri.

În linii mari, unicul lider de dreapta care se putea considera avantajat de noua împărţire a simpatiilor electorale pe acest segment a fost Maia Sandu. Retragerea lui Andrei Năstase din cursă în favoarea ei a însemnat şi direcţionarea electoratului său către Maia Sandu. Astfel, timp de circa un an şi jumătate Andrei Năstase a fost nevoit să stea în umbra liderului PAS şi doar alegerile anticipate ale primarului capitalei din anul curent (pe care el le-a câştigat) i-au permis să revină şi să echilibreze cât de cât distribuţia simpatiilor electorale pe dreapta.

Totodată, alegerile prezidenţiale din 2016 au fost o lovitură dură pentru PD. O bună parte a electoratului acestui partid aşa şi nu a înţeles necesitatea retragerii lui Marian Lupu, care, după acel scrutin, şi-a pierdut şi funcţia de lider al democraţilor şi, în genere, practic a dispărut din prim planul politicii moldoveneşti. Poziţiile democraţilor au fost subminate şi de decizia conducerii formaţiunii de a o susţine pe Maia Sandu la funcţia de Preşedinte al RM. O bună parte a electoratului PD are viziuni de centru-stânga şi evident alegerea conducerii nu putea să-i placă. Mai ales că Maia Sandu a respins într-o formă batjocoritoare sprijinul PDM şi aceasta a aprofundat sentimentul de jenă şi frustrare pe care l-au resimţit o bună parte din votanţii şi activul PDM.

Pe de altă parte, alegerile prezidenţiale din 30 octombrie 2016 au clarificat definitiv situaţia pe stânga eşichierului politic. Chiar dacă PSRM se situase pe primul loc în alegerile parlamentare de la finele lui 2014, mulţi se întrebau care, totuşi, e distribuţia simpatiilor electoratului de stânga, cât revine PN, cât PCRM etc. Alegerile prezidenţiale au demonstrat că marea majoritate a electoratului de stânga se orientase spre PSRM şi personal spre Preşedintele Dodon, practic nelăsând deloc spaţiu de manevră altor partide de aceeaşi orientare.

Astăzi, ştiind cum a evoluat situaţia în anii următori (2017 şi 2018), putem spune că alegerile prezidenţiale din 2016 au oferit o nouă configuraţie scenei politice autohtone, iar felul în care s-au aranjat atunci (dar şi ulterior) lucrurile va juca un rol decisiv şi în alegerile parlamentare din 24 februarie 2019.