Sergiu Praporșcic
Trebuie să o spunem pe șleau: decizia liderului socialiștilor, Igor Dodon, de a renunța la mandatul de parlamentar este un gest plin de curaj. De ce?
Pentru că toată lumea știe că după înlăturarea lui Alexandr Stoianoglo din fruntea Procuraturii Generale și intentarea împotriva acestuia a unui dosar penal, următoarea țintă a Maiei Sandu este Igor Dodon. Iată de ce Dodon le simplifică sarcina adversarilor săi: vreți să-l cercetați penal – poftim, nici nu e nevoie să-i ridicați imunitatea de deputat pentru că liderul socialiștilor însuși a renunțat la mandat.
Asta îl scutește pe Dodon de umilința de a parcurge procedura ridicării imunității parlamentare și, cu acest prilej, nu le permite adversarilor socialiștilor să declanșeze în Forul Legislativ o campanie de denigrare a PSRM.
Este de admirat și decizia lui de a părăsi postul de președinte al partidului. Și spun asta nu pentru că aș considera că Dodon a fost o catastrofă în această funcție, așa cum sugerează sau chiar afirmă în gura mare unii de pe stânga invidioși pe succesul acestuia sau nemulțumiți că ei nu au făcut carieră în PSRM. Dodon a fost președintele pe care l-a meritat acest partid, adică a fost un președinte pe potriva PSRM: nici mai bun, nici mai rău. El are multe merite (guvernarea Maia Sandu deja le scoate pe multe în evidență, adică Sandu îl pune în valoare pe Dodon), dar și multe lucruri care i se pot reproșa.
Dodon a decis corect să se retragă din funcția de președinte al partidului, pentru că instalarea unui nou lider, cu o imagine neafectată de aflarea la guvernare într-o perioadă totuși îndelungată, ar putea constitui o șansă pentru PSRM, ca acest partid să revină în forță la următoarele alegeri parlamentare și să-și ia revanșa în fața PAS.
Dar să se renunțe în general la funcția de președinte al PSRM mi se pare a fi o mare greșeală. Mă tem că prin această decizie socialiștii se autocondamnă la eșec. Și asta pentru că în istoria de 30 de ani a Republicii Moldova nu avem niciun exemplu de succes al unui partid fără lider politic, ci cu un organ colectiv de conducere. Vedeți că și sună prost.
Șansele PSRM de a-și reveni nu sunt foarte mari, deși încă mai sunt, dar fără președinte de partid sunt egale cu zero. Moldovenii, indiferent că sunt de stânga, că sunt de dreaptă, votează, înainte de toate, pentru o personalitate politică, iar dacă această personalitate este președinte de partid, atunci acest partid ajunge a fi parlamentar.
Temerea mea este că prin această decizie socialiștii vin să o ajute pe Maia Sandu să îndeplinească sarcina de bază pe care o are de la patronii ei occidentali. Aceasta nu este să aducă vremuri mai bune sau să-i aducă acasă pe moldovenii plecați în străinătate, sau să reorganizeze economia, agricultura, să modernizeze infrastructura. Nu. Sarcina ei este să remodeleze de așa natură sistemul încât după plecarea ei acesta să nu mai admită niciodată la putere un partid necontrolat de occidentali sau, cu atât mai mult, antioccidental. Sistemul pe care îl concepe chiar acum Maia Sandu este unul care se va autogenera și care nu va admite ca la guvernare în Republica Moldova să ajungă vreodată un partid prorusesc sau naționalist, sau patriotic, sau eurosceptic, sau conservator. Am mai spus-o, sarcina Maiei Sandu este ca după dânsa orice partid ajuns în Parlament cu șanse reale de a prelua pârghiile guvernării să fie euro-latru și americano-latru.
ro 
