Victor Nichituș

În România anului 2020, pe vreme de pandemie, a trecut neobservată semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană. Momentul din 2005 a fost încununarea celui mai important efort național al României democratice pentru pregătirea aderării, care a implicat costuri economice și sociale dureroase, pe fondul tranziției politice, economice și sociale de la totalitarism la democrație.

În ciuda tuturor acestor probleme, statul român, în condiții infinit mai grele decât cele existente în anul 2020, a reușit să își atingă obiectivul. Remarc, de la distanța anilor, că toate forțele politice românești au acționat responsabil și au construit un consens național asupra aderării – Pactul semnat la Snagov, în iunie 1995, a reprezentat momentul istoric care a definit/punctat proiectul de țară al României.

Celebrarea a 15 ani de prezență a României în Uniunea Europeană a trecut neobservată. Dacă ar fi fost observată s-ar fi înțeles că în 2020, României îi lipsește ceea ce a avut din 1995 până în 2005 – un proiect de țară!

După aderarea la Uniunea Europeană și NATO, proiecte care au fost interconectate, România pare că nu mai are o viziune de viitor.

Desigur, apartenența la Uniunea Europeană este/trebuie să rămână principalul instrument de dezvoltare pentru România. Dar, decidenții politici de la București, probabil înțeleg că proiectul european a intrat într-un impas. România nu poate să se mulțumească cu rolul pe care îl ocupă în prezent, pe care l-am văzut cu toții – un rezervor de forță de muncă pentru Occident.

Lipsa acestui proiect de țară al României se vede și la Chișinău. De aici reticențele cetățenilor moldoveni față de formațiunile politice unioniste și lipsa lor din Parlamentul de la Chișinău.

Președintele Traian Băsescu solicita, înaintea plecării de la Cotroceni, declararea unirii României cu Republica Moldova ca proiect de țară. A fost mai degrabă o declarație cu caracter electoral destinată simpatizanților ddomniei sale dintre Prut și Nistru.

La zece ani de la semnarea Parteneriatului Strategic cu Republica Moldova, ministrul de externe al României, Bogdan Aurescu, cea mai autorizată voce pentru a descrie politica României față de Chișinău, afirma că relația bilaterală dintre cele două state se construiește pe baza comunității de limbă, de cultură, de istorie existentă pe cele două maluri ale Prutului: “Este o relație bazată pe respectul României pentru statalitatea R. Moldova și, în același timp, este o relație care se axează și pe interesul strategic al României în ceea ce privește progresul R.Moldova pe calea integrării europene”.

Bogdan Aurescu a făcut un inventarul multiplelor acțiuni destinate Republicii Moldova: s-au liberalizat vizele pentru cetățenii moldoveni, în plan bilateral România a acordat un ajutor nerambursabil de 100 milioane de euro și unul rambursabil de 150 milioane de euro, s-au renovat peste 1.100 de grădinițe, s-au donat  200 de microbuze școlare, se construiește gazoductul Iași – Ungheni care este în propoție de 90% gata, s-a lansat proiectul SMURD și a continuat programul de acordare de burse elevilor moldoveni.

Ministrul Aurescu a recunoscut că statul român este extrem de critic atunci când e nevoie: „Partenerul strategic e alături, dar spune lucrurilor pe nume și când e de bine, și când e de rău”.

Înțeleg că, după martie 2012, atunci când premierii Vladimir Filat și Mihai Răzvan Ungureanu, la finele primei ședințe de Guvern moldo-române, au semnat Planul de Acțiune pentru aplicarea Parteneriatului Strategic privind integrarea europeană a Republicii Moldova, Bucureștiul oficial a considerat că a monopolizat procesele de integrare europeană ale Chișinăului. De aici și rolul de avocat al integrării europene a Republicii Moldova, asumat/enunțat de către diplomația română.

Ideea a persistat până în anul 2020, la venirea premierului ungar, Victor Orban la Chișinău. Sosirea în capitala Republicii Moldova a unui alt Orban decât cel așteptat a fost începutul unor evoluții care pot schimba axioma potrivit căreia drumul Chișinăului către Bruxelles ar trece, obligatoriu, pe la București.

Discursul de la Chișinău al diplomației externe maghiare a fost unul care a spus, cu subiect și predicat, că Republica Moldova nu va auzi niciodată din partea Ungariei cuvinte care ”să sune a învățătură de minte pe tematici de politică internă”. Trimiterea a fost clară.

De ce s-a întâmplat așa ceva? Probabil pentru faptul că, de la lansarea relațiilor bilaterale moldo-române, oficialii de la București, de stânga, ori de dreapta, care s-au aflat în funcțiile decizionale ale statului român, nu au înțeles pe deplin că Republica Moldova nu e România. Dincolo de comunitatea de limbă istorie și cultură, cele două state au o viață economică, politică și psihică deosebită. Acest amănunt a fost subliniat, în 2016, de ambasadorul american în Republica Moldova, James Pettit: „Republica Moldova nu este România, ci trebuie să rămână un stat suveran și independent. Unirea nu este o alegere practică”. De aici.

Chiar dacă de la București independența decizională a decidenților politici moldoveni a fost considerată o manifestare a moldovenismului, ori o ingerință a Federației Ruse, aflați la butoanele de conducere ale statului moldovean politicienii moldoveni au înțeles/susținut importanța  deosebirii statului moldovean de cel românesc.

Prezent la Chișinău, ministrul de externe al României, Bogdan Aurescu a recunoscut, cu subiect și predicat, că interesul strategic al României față de Republica Moldova este progresul ei pe calea integrării europene.

În condițiile în care Republica Moldova, dar și alte state ale Parteneriatului Estic, nu au primit perspective clare pentru integrarea în Uniunea Europeană, politica externă a Republicii Moldova nu ține doar de aprofundarea acestui vector de dezvoltare. Politica externă a statului moldovean este una multi-vectorială, iată de ce interesul statului moldovean poate să nu coincidă mereu cu interesul statului român.

Probabil, proiectul de țară al României ar trebui să fie cel de a participa la efortul de reformă internă al Uniunii Europene pe care îl propun statele care fac parte din gupul de la Vișegrad – Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria. Grupul de la Vișegrad își dorește să reformeze Uniunea Europeană în direcția sporirii suveranității naționale a statelor membre și pledează pentru o puternică „Europă a națiunilor” prin reducerea competențelor forurilor comunitare. În același timp, statele membre grupului de la Vișegrad au o altă atitudine față de statele din Parteneriatul Estic.

Viitorul nu aparține globalizării. Viitorul aparține patrioților. Fie ei români ori moldoveni.

Trump la ONU: “The future does not belong to globalists. The future belongs to patriots. The future belongs to sovereign and independent nations who protect their citizens, respect their neighbors, and honor the differences that make each country special and unique”.