Bineînțeles că mi-a plăcut foarte mult. Deși, într-un fel, e un roman care face deschiderea spre „Forma ruinelor”. Și e mult mai scurt. Însă ceea ce în „Zgomotul lucrurilor în cădere” se petrece în ficțiune, în „Forma ruinelor” se mută în istorie. L-am simțit cumva pe Ricardo Laverde un prototip a ceea ce aveau să devină în următorul roman Gaitan și Uribe Uribe.

Preferința pentru ficțiune se observă și prin narator. Dacă în cartea despre care vorbim astăzi naratorul e un profesor, Antonio Yammara, în următoarea, naratorul și autorul se confundă. Imaginile reale cu cele fictive – de asemenea. Inclusiv biografia naratorului trece mult mai tare spre autor în „Forma ruinelor”.

Povestea lui Ricardo Laverde e una – am putea spune – ca oricare alta, însă devine subiect de roman prin modul în care interacționează cu realitatea istorică. Prin soarta tristă a unui personaj fictiv, Vasquez realizează tabloul Columbiei de după uciderea lui Pablo Escobar.

Motive recurente găsim în ambele romane: hipopotamul ucis e imaginea care declanșează tot ceea ce se narează în „Zgomotul”, dar și îl readuce pe narator în mijlocul poveștii în cazul „Formei”. Hipopotamul devine factorul declanșator, cuplajul dintre poveștile absurde ale istoriei recente și propria poveste a animalului. Fotografia lui e o trimitere evidentă spre uciderea lui Escobar.

De aici încolo subiectul cărții e altul: modul în care Laverde a intrat în viața naratorului, formula în care se reîntoarce în viața lui după moarte. Dar și interferarea perfectă între povestea lui Laverde și viața personală a lui Antonio. Mai bine spus, ruinarea ambelor.

Un povestitor fascinant, o istorie tulburătoare, o capacitate aparte de a descrie senzațiile, sentimentele, istoriile cu care personajele se confruntă, Vasquez e cu siguranță un nume care va rămâne în literatură mare.