În astă-seară (seara zilei de 20 septembrie -n.r.), pe strada Lech Kaczynski moartea a așteptat mai bine de 40 de minute să dea „în primire” ambulanței și poliției trupul neînsuflețit al unui om…

Ieșisem la o scurtă plimbare pe strada Lech Kaczynski. La colțul blocului 6/1, o doamnă tânără și vreo doi tineri domni priveau cu îngrijorare la tulpina unui arbore, Era trecut de ora 20.00 și abia când am ajuns în dreptul lor am înțeles că urmăreau convulsiile unui domn întins între câțiva tufari, lângă trotuar. Am întrebat-o pe tânăra doamnă dacă a chemat Urgența. Ne-a spus că da, dar au trecut deja 10 minute și nu apare.

Am telefonat la 112, mi-a răspuns operatoarea, am insistat să trimită mașina Urgenței. E un caz ieșit din comun, îi spun, este un domn în convulsii, poate că e epilepsie, poate că e un atac de cord. „Doamnă, vă rog, acceleraţi, este cu totul grav!”. Da, sunt asigurată, vine o mașină. Precizăm încă o dată adresa. Așteptăm.

Se adună lume… Lume tânără… Caută să vadă dacă mai respiră, dacă se mai palpează pulsul… Mai sunt șanse, dar scad… Mai trec 10 minute… Mai formez 112. Răspunde aceeași operatoare. Alarmată și indignată, îi cer să trimită o ambulanţă cât mai urgent. Îi spun că s-ar putea să ajungă prea târziu. Trec 5 minute. Sunt sunată de la 112 de două ori. Mi-a fost identificată viza de reședință după numărul de mobil și sunt luată la întrebări că unde mă aflu, în ce oraș. Mă rastesc la operatoare că ce are una cu alta, că sunt în Chişinău. Că mă aflu lângă un domn în coma, dacă nu va fi decedat deja. Ambulanța nu vine și nu vine.

Telefonează și alți cetățeni care stau cu priviri disperate, cuprinși de necaz și neputință. Apare în mare viteză o mașină cu 112. Sărim câțiva în stradă cu mâinile ridicate să oprească. Accelereaza și trece mai departe…

În cele din urmă, peste mai bine de 40 de minute de la primul apel, apare ambulanța, care constată decesul. Moartea a câștigat competiția… Luăm la rost medicii, ne revoltăm. Calm și impasabil, ni se spune că nu ajung mașini, că „Ce, doamnă, mata nu știi în ce țară trăiești?”, că să ne adresăm Ministerului Sănătății…

Asta era soluția! Da, asta trebuia să facem! Priveam consternați cum se constata decesul unui om care putea fi salvat. Am vrut cu toții (eram vreo 15) să fie salvat. Am așteptat 40 de minute, după ora 20.00, când traficul se mai potolește, o mașină și doi medici care ar fi putut salva viața unui om. Omul acela s-a întâmplat să treacă, pe la ora 20.00, pe strada Lech Kaczynski (unde s-o fi îndreptând? de unde venea?), s-a oprit, a dus mâna la tâmplă, s-a sprijinit de un copac și în clipa urmatoare a căzut secerat la pământ…

Știu că oamenii mor și că în general toți suntem muritori. Dar acele 40 de minute în care mi-a fost dat să văd că serviciile „țării în care trăiesc!” sunt nefuncționale, că se învârt într-un cerc vicios, că 112 are o bază de date ca la SIS (dar asta nu-l ajută să salveze viața unui om), că medicii (am un respect deosebit pentru această profesie) nu erau în regulă… Că am așteptat mult, tare mult să vin o mașină să SALVEZE VIAȚA, dar au venit tocmai trei (ambulanța și două ale poliției) să CONSTATE DECESUL.

LA NOI TOTUL SE PRĂBUȘEȘTE!

LA NOI NU MERG LUCRURILE VITALE!

Ceea ce mi-a rămas în suflet sunt tinerii care s-au implicat, au alergat, au telefonat, s-au îngrijorat… Erau atât de frumoși, atât de curați, atât de sufletiști…, că m-a apucat jalea pentru ei. Ce speranțe au ei, cu copii mici, la grădiniţe, la școli? Vă rog, dragi-oameni-tineri-pe-care-v-am-întâlnit-în-astă-seară-în-starada-kaczynski-când-în ochii-noștri-murea-un-om-cu-zile, nu plecaţi și voi! Suntet tot ce are mai frumos „țara asta în care trăiesc și pe care n-o (re)cunosc…”.

Ne pare tare rău!