Vladimir Tismăneanu

Se făcea că, la un moment dat, într-o țară din Balcani, un președinte chiar a condamnat tirania comunistă. A numit-o, pe drept cuvânt, ilegitimă și criminală. Întreprinderea s-a întemeiat pe un studiu aprofundat al arhivelor, tineri istorici, politologi, sociologi, au colaborat cu intelectuali din mai vârstnicele generații, și-au asumat un text pe care un cunoscut profesor, fostul expert al CPADCR, Ioan Stanomir, l-a numit fondator. Huiduielile isteroide din Parlament au marcat, spre a-l cita pe istoricul Andrei Pippidi, membru al Comisiei Prezidențiale, cea mai rușinoasă pagină din istoria acestei instituții. N-aș despărți semnificația simbolică a condamnării de aceea legală și pedagogică. Cristian Vasile a scris adeseori despre procese câștigate în instanță prin invocarea Raportului Final. Arhivele Naționale au devenit tot mai transparente. Discursul despre trecutul recent a devenit mai puțin îmbâcsit și auto-glorificator. Servitorii ceaușismului anti-cultural, maniacii protocroniști și urmașii lor au fost delegitimați. E puțin lucru? Nu cred.

Dar lucrul nu era câtuși de puțin pe placul falangelor de viermi, vizibili și invizibili. Cum să aprobe Ion Iliescu un gest care îl delegitima definitiv și irevocabil? Cum să fie fericit un impostor academic, fals doctor în istorie, fost informator al Securității, când se petreceau asemenea dezvăluiri, adică vălul sub care prosperase cândva se destrăma în chip fatal?

Că acel președinte hotărât avea și defecte, este de la sine înțeles. Dar în câteva privințe a făcut exact ceea ce trebuia făcut: a condamnat comunismul, a asigurat autonomia Institutului Cultural Român, a apărat, la un ceas extrem de dificil – sinistra vară a anului 2012 – statul de drept. Atacul împotriva sa a fost condus de personaje azi (parțial) uitate, dar, în epocă, îngrozitor de nocive: Crin Antonescu și Victor Ponta. Aceștia au fost sprijiniți de unii intelectuali în derivă morală, inclusiv unii foști disidenți măcinați de inavuabile complexe, invidii și nevroze. Când spun viermi, mă gândesc la atracția spre insalubru, fetid și subteran. Nimic mai mult, dar nici mai puțin. N-au dispărut, își lansează mega-tomuri impregnate de flegma mucilaginoasă a resentimentului. Foști jurnaliști înfrățiți cu foști securiști, moguli veroși și lachei la propriu și la figurat ai unei ticăloșii, vai, fără final previzibil.

De ce se întâmplă asemenea aberații? Pentru că transparența a fost sistematic boicotată și sabotată. Pentru că veleitari cu ștaif au făcut un pact ignobil cu mafioții tranziției. Pentru că valorile liberale, da, liberale în sensul real al acestui termen, au fost înjosite și terfelite de diverșii fenechii, voiculești, șovi și de slugile lor becalizate…

Omul sfințește locul, se spune. Dar tot omul îl poate desființa, desfigura, schilodi. România trăiește într-o stare pe care aș numi-o, folosind imaginea propusă de un gânditor britanic, a normalității toxice. Cascada de vești suprarealiste se intensifică de la o zi la alta. Te desparți de știri seara șocat de bazaconiile pesediste, te trezești dimineața și găsești unele și mai năzdrăvane. Gafele și aberațiile se țin lanț.

Într-un fel, am fost nevoiți cu toții să trecem, în ultimii treizeci de ani și în diferite etape, printr-o stare specială amintită de prietenul nostru Horia-Roman Patapievici pe coperta a patra a volumului de dialoguri pe care l-am scris cu Mircea Mihăieș (Curtea Veche, 2011), O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu: atunci când a fost întrebat de un student, în plină teroare comunistă, ce mai face, Tudor Vianu a răspuns: „Aștept să obosească nedreptatea”.