Față de anumite boli, unele populații sunt mai vulnerabile decât altele. Un exemplu vestit este cel al anemiei falciforme (când eritrocitele au formă de seceră), care reprezintă o adaptare împotriva malariei; mutația care cauzează această anomalie este răspândită printre populațiile africane ecuatoriale, însă e practic inexistentă la populațiile europene; trei pătrimi din toate cazurile de anemie falciformă sunt depistate în centrul și vestul Africii; în schimb acești africani practic nu suferă de malarie.

Repet, în Mozaicul Uman am câteva capitole cu asemenea exemple.

Acum, cât privește cazul COVID-19, bănuiesc că la mijloc stă o vulnerabilitate mai pronunțată fiziologic și imun a unor sau altor etnii. Situația italienilor și al spaniolilor încă va trebui studiată în viitor. Se pare că nu doar profilul de vârstă – mulți bătrâni – a contribuit la mortalitatea lor înaltă, ci și lipsa unui răspuns imun adecvat la o categorie de infecții virale, față de care alte populații sunt mai bine „antrenate”.

Zona mediterană a fost, datorită climei, mai protejată de o serie de infecții repetabile de care suferă sezonier alte țări și popoare – din zone unde sunt frecvente virozele – , dar tocmai acest privilegiu climatic s-a transformat azi în vulnerabilitate în fața urgiei coronavirale.

Nu se exclude că bagajul genetic variat e datorat și tabloului epidemic din ultimele secole, care fusese diferit de la o regiune la alta; acele epidemii au impus o selecție naturală locală în favoarea (sau defavoarea) unor tipuri de răspuns imun.

E doar o ipoteză, pentru care există însă suficiente temeiuri.
Ea încalcă unele tabuuri de corectitudine politică, fiindcă afirmă existența diferențelor geografice și etnorasiale (chiar și în cadrul acelorași frontiere). Dar cred că timpul și cercetările cutezătoare le vor lămuri pe toate.