Răzvan Munteanu

Titlul este unul metaforic, în primul rând, pentru că statul nord-african nu a cunoscut deloc stabilitatea după ce fostul dictator Muammar Gaddafi a fost îndepărtat ca urmare a protestelor venite pe fondul Primăverii Arabe.

De atunci, Libia s-a adâncit într-o criză continuă, fiind divizată între două mari tabere, care își revendică dreptul de a conduce țara. Astfel, în Vestul țării, controlul a fost preluat de către o serie de formațiuni politice și militare, unite în decembrie 2015, sub sprijinul Organizației Națiunilor Unite într-un guvern cu sediul la Tripoli, în timp ce, în Estul statului, la Tobruk, armata și guvernul, conduse de către Generalul Khalifa Haftar, se legitimează ca singura formațiune legitimă ce trebuie să conducă Libia.
În realitate, Libia este un stat eșuat, divizat identitar, aflat în război civil de aproape opt ani. Anul acesta, la 4 aprilie, Haftar a anunțat demararea unei ofensive militare către Tripoli, iar armata sa continuă avansul către Vest, ceea ce face ca Libia să redevină unul dintre principalele generatoare de insecuritate regională.

Cum era de așteptat, un stat cu rezervele de petrol, pe care Libia le are, nu are cum să excludă absența unor interese externe. Dacă Qatar sau Turcia nu privesc cu ochi buni ofensiva militară, marjând mai degrabă pe un dialog între facțiuni, care ce-i drept este un scenariu utopic, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Franța dar mai ales Egipt sunt aliați tradiționali ai lui Haftar.

Pentru Egipt, stat care are graniță directă cu Libia, implicațiile pe frontul libian are conotații mult mai complexe, motiv pentru care regimul de la Cairo îl privește pe Haftar ca singurul actor care poate eradica milițiile islamiste din Libia, creând totodată o zonă tampon între Egipt și posibilele zone africane controlate de către luptătorii autoproclamatului Stat Islamic. Un conflict armat pe termen lung ar crea o nouă criză umanitară în Nordul Africii, care ar conduce la noi fluxuri de migranți către Uniunea Europeană, pe trasee directe, eliminând posibile bariere așa cum a fost cazul Turciei privind criza din Siria.

Nu în ultimul rând, toate scenariile pe termen mediu și lung sunt încă pe masă, întrucât în ciuda superiorității sale militare, armata condusă de către Haftar va lăsa cartierul general cu mult în urma sa, ceea ce o va face vulnerabilă privind liniile de aprovizionare.