George Damian

Unirea Republicii Moldova cu România este o discuţie fără sfârşit.

Doar cine nu cunoaşte cele două ţări sau răuvoitorii vorbesc despre o unire de tipul celei din anul 1918. Problema este în realitate mult mai profundă, în primul rând este nevoie de apropierea şi cunoaşterea reciprocă a două societăţi româneşti separate vreme de jumătate de secol. Dacă ar fi fost o simplă separare ar mai fi fost cum ar fi fost, însă în stânga Prutului una din marile puteri ale lumii a desfăşurat un experiment bine pus la punct de modificare identitară (nici în dreapta Prutului nu a fost cu mult mai uşor!). Românii din Basarabia au avut de-a face cu execuţii şi deportări în masă, iar teroarea instaurată de sovietici a avut ca efect modificări profunde – oamenii au încercat să-şi păstreze identitatea naţională astfel încât să nu primească un bilet numai dus către Magadan. 

De la căderea imperiului sovietic există la Bucureşti şi Chişinău obsesia unirii Basarabiei cu România – obsesie încadrată în forma anului 1918, forma cel mai simplu de înţeles, forma prezentă în manualele şcolare şi majoritatea scrierilor. Doar că o astfel de unire este imposibilă, evenimentele istorice nu se repetă de obicei, iar dacă se repetă în general este vorba de dezastre. La polul opus se găsesc aceia care condamnă „festivismele” şi „podurile de flori”. O condamnare nedreaptă: de unde aveau să ştie în ce lume urmau să trăiască acei oameni curajoşi care au organizat primele treceri libere peste Prut? Podurile de flori au constituit primul mecanism de apropiere dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului, un mecanism adaptat la vremurile în care a fost pus în funcţiune. Bineînţeles, în ziua de azi un astfel de mecanism nu ar mai avea acelaşi efect şi ar constitui o pierdere de vreme. 

Cheia acestei obsesii este integrarea reciprocă. Foarte mulţi dintre românii din stânga Prutului tratează cu prudenţă orice vine din România – încă este vorba de două lumi diferite. La fel, şi în România există percepţii deformate despre ce se întâmplă la Chişinău. „Ţigani fascişti”, „mândrie şi superioritate românească”, „comunişti”, „vorbiţi ruseşte” – toate acestea nu sunt decât stereotipuri nefolositoare, generalizări care dovedesc frica şi lipsa de cunoaştere. Singurul leac la toate aceste probleme este constituit de menţinerea drepturilor fundamentale promovate de Uniunea Europeană: libertatea de circulaţie şi libertatea de exprimare. Românii de pe cele două maluri ale Prutului trebuie să fie liberi să circule în tot spaţiul românesc şi trebuie să putem vorbi liber. Orice fel de cenzură asupra discuţiei despre unire nu poate să fie decât păguboasă. Singurul drum posibil este integrarea reciprocă: românii din Basarabia să devină o prezenţă obişnuită, să depăşească faza exoticului la Bucureşti, iar românii din România să fie trataţi de la acelaşi nivel la Chişinău. Trebuie să atingem un nivel al normalităţii şi libertăţii de mişcare în spaţiul limbii române, indiferent de structurile administrative şi ideologiile politice. Aceasta este unirea celor două maluri ale Prutului în secolul XXI.

ARHIVA TIMPUL
6 decembrie 2013