Cornel Ciurea

Discursul de la Strasbourg a președintelui Dodon demonstrează că elita conducătoare a Moldovei rămâne fidelă principiului nedeclarat al politicii noastre externe – de a forța ușile întredeschise chiar dacă portarii din UE și Consiliul Europei privesc spre Moldova cu neîncredere. Moldova, a spus Dodon la Strasbourg, este un stat european, implementează reforme în domeniul justiției și luptă cu corupția sub bagheta noului procuror General.

Mesajul transmis a fost croit după standarde aprobate în zona vestică și reprezintă un strigăt al Moldovei către partenerii occidentali despre nevoia de cuplare și colaborare. Singurele elemente care nu rezonează întocmai cu așteptările occidentale sunt mențiunile președintelui moldovean cu privire la ”politica externă echilibrată” și omiterea solicitării privind retragerea trupelor ruse din Transnistria. Dar tocmai aceste două nuanțe fac diferența.

Europenii sunt obișnuiți să audă de la protectoratele lor asigurări de loialitate deplină, fără echilibre necuviincioase și o determinare fermă a statului asociat de a lupta neobosit pe frontul geopolitic de răsărit chiar dacă ei, occidentalii, demult s-au plictisit să facă asta. Din această cauză, discursul președintelui Dodon la APCE nu se va bucura de o recepționare călduroasă din partea cancelariilor occidentale chiar dacă președinția a venit și cu un dar superb la Strasbourg (un splendid covor Pomul Vieții) de parcă Consiliul Europei s-ar afla în împrejurimile Sublimei Porți.

Miza Moldovei este în speranță că și ignorat acest discurs nu va fi. Moldova forțează ușile întredeschise ale instituțiilor europene văzând că partenerii din Vest nu îndrăznesc să le închidă. Statutul actual al relației moldo-europene este încă incert iar partenerii noștri occidentali meditează asupra atitudinii de luat în raport cu Chișinăul – una foarte supărată sau una relativ binevoitoare.

În mod firesc, Moldova speră că europenii nu vor avea chef să rămână adepții unui inutil război politico-diplomatic cu bietul Chișinău în condițiile în care au atâtea bătăi de cap la nivel global. Că va trata cu indulgența Moldova codașă, la grămadă cu alții, la pachet sau că o va accepta, cum spun europenii, „by default”, prin lehamitea de a acționa ferm. Este un pic bizară această speranță deoarece atât opoziția (mereu informată de Bruxelles), cât și politicienii europeni se încăpăținează zi de zi să ne aducă la cunoștință că Europa vrea ca Chișinăul „să livreze”, „să-și facă temele pentru acasă”, să implementeze reforme și să nu nădăjduiască în van că va avea parte de tratament iertător și tolerant. Vremea complimentelor și vorbelor mieroase a trecut, Bruxelles nu mai crede promisiunilor de bună purtare, prin urmare, tratament by default nu va exista. Tratamentul by default poate fi aplicat doar Maiei Sandu (asta ei nu spun dar noi asta vedem).

Libertatea comentatorului de a scrie îmi îngăduie să devoalez dublele standarde aplicate Moldovei și să mă întreb sceptic cu privire la eficiența unei politici curtenitoare a Chișinăului și recurgerea la dulcegării în raport cu europenii care, dimpotrivă, par să fie fermi și inflexibili, operând cu condiționalități politice acolo unde anterior promiteau doar aplicarea criteriilor tehnice. Poate inutilitatea darului făcut de Dodon la Consiliu Europei nu-mi dă pace, poate dorința de a păstra astfel de capodopere în țară îmi dă ghes?!

Dar clasa noastră politică nu se poate lăsa sensibilizată de aprecierile demascatoare ale observatorilor și de regretele lor cultural-artistice. Logica relațiilor externe le cere să urmeze drumul galanteriei diplomatice în speranța că europenii se vor muia. Că vor ceda. Că se vor deștepta. Sperăm cu tot dinadinsul că marile capitale ale lumii vor crede lacrimilor noastre. Asta după ce ele ne-au demonstrat de atâtea ori că sunt oarbe și surde la jelaniile noastre. Mai încercăm o dată.