Dumitru Crudu

Cum în satul nostru, în Flutura, nu exista biserică, și nici în Grozasca, iar cea din Florițoaia-veche fusese transformată într-un depozit de ciment, mergeam de sfintele sărbători la biserica din Cetâreni. Aceasta fiind singura biserică deschisă pe raza a șase sate. Acolo însă ne așteptau… învățătorii noștri.

În frunte cu directorul școlii, aceștia stăteau de șase în jurul clădirii, pentru a-i găbui pe cei care voiau să intre în biserică. Sculați cu noaptea în cap, doi dintre ei se pitiseră după fântână, cineva după trunchiul unui stejar, iar alți câțiva, după caroseria unui camion. Stăteau și așteptau, învăluiți de întunericul nopții.

Noi, cei câțiva copii din Flutura, care mergeau la slujba de Crăciun, urcam dealul, fără să bănuim ceva. Se crăpa de zi, și biserica se vedea din ce în ce mai clar, fiind la o întindere de braț de noi. Încă un pic și ajungeam.

Când să cotim însă și noi spre poarta bisericii, deodată, ne trezeam înconjurați din toate părțile de către învățătorii noștri, care urlau la noi:

– Da voi ce căutați aici?

– Nu ați venit cumva la biserică?

– Acasă! Tot acum acasă!

– Marș acasă!

– Dumnezeu nu există. Ce căutați voi aici?

Unul dintre învățători își plimba lanterna pe fețele noastre, iar un altul, își nota numele noastre într-un caiet. Unii dintre elevi încercau să rupă frontul și s-o ia la fugă. Degeaba însă că învățătorul de sport îi ajungea pe toți din urmă. Eram urcați în camion și duși înapoi la Flutura, iar drept pedeapsă eram puși să rănim zăpada din curtea școlii, până începeau lecțiile.

Apoi eram șmotriți ca la carte. Scoși la careu, în fața colegilor noștri, eram făcuți de băcănie. Ni se scădea nota la purtare și eram amenințați că vom fi dați afară din școală. Și ni se cerea să ne dăm cuvântul de pionier că nu vom mai merge niciodată la biserică.

Într-un alt an, pe o colegă de-a noastră, pe Iulia, care reușise să pătrundă în biserică, învățătorii noștri au scos-o de acolo, pe sus.