Astfel, în tratatul cu aceste forțe, România cerea zonele românești din țările dușmane: Bucovina, Banatul, Ardealul ș.a. Un an și ceva mai târziu, după tratatul umilitor de pace de la Buftea, România trebuia să cedeze jumătate de țară, petrolul, forțele navale, să uite de acele provincii menționate, însă i se promitea Basarabia. Guvernul României a ratificat acest tratat, dar nu a obținut semnătura și aprobarea Regelui Ferdinand.

Și aici intervine miracolul istoriei, care, în ochii mei, nu a putut fi înfăptuit fără providența divină. Fără semnătura regelui, România reușește să convingă forțele aliate, prin reintrarea în război, în noiembrie 1918, că tratatul de pace de la Buftea nu a fost oficial, fiind nerecunoscut de Casa Regală a României.

În momentul în care se refac hărțile, prin acapararea puterii în Rusia de către Lenin, Rusia nu mai e considerată parte învingătoare și României i se recunoaște și unirea cu Basarabia. Marea Unire de la 1 decembrie 1918 e recunoscută, după uriașe eforturi, însă și cu, trebuie să o spun, suportul Armatei Române, care în 1919 a cucerit Budapesta.

Am încercat să trasez în câteva fraze un rezultat uriaș pentru România, după multiple bâlbe politice. O Românie care cu puțin înainte de Marea Unire, mai avea un petec de pământ în jurul Iașului, o bucățică din Moldova, în timp ce trupele germane se instalaseră în București. Privite în ansamblu aceste evenimente din anii 1916-1918 demonstrează un parcurs nesperat pentru o țară care avusese numeroase jertfe, dar care a fost decisivă doar pentru ea însăși în bătăliile de la Mărăști și Oituz.

O sută de ani mai târziu, România e deja mult mai mică, însă și mult mai mare decât înainte de 1914 (nemaivorbind de 1917). România a pierdut teritorii în al Doilea Război Mondial, a trecut prin comunism (o altă boală oribilă a secolului XX), și-a pierdut regalitatea – sub care obținuse mai întâi independența, apoi unirea cu provinciile istorice.

O sută de ani mai târziu, România e mai săracă, mai puțin mulțumită de ea, mai puțin iubită de cetățenii ei. Are, ca majoritatea țărilor, un secol de istorie în care poporul a fost martirizat. Dar mai are și o mare creștere economică în clasamentul țărilor din Balcani. Nu doar supraviețuiește, ci viețuiește. Ceea ce nu prea mai observă cetățenii ei.

Da, clasa politică e înfricoșătoare, ca în orice altă țară vecină. Însă am văzut cum noi, cei din afara granițelor, ne-am bucurat de 1 decembrie și am chiuit, deși nu prea avem de ce, în timp ce românii au huiduit. Am văzut și străinii care au cunoscut România (scriitori și traducători) urându-i de bine, etalând drapelul românesc, în timp ce alți români ironizau drapelele arborate pe case. Și, probabil, dreptate au și unii, și alții.
Însă concluzia mea e că lucrurile se văd mai limpede de la distanță. Într-un fel vedem evenimentele de acum 100 de ani, în alt fel evoluția de azi.

Într-un fel percepem România de dincolo de granițe, într-un fel o simțim din interior. Dar sunt convinsă că românii care fugiseră din calea nemților în Primul Război Mondial, erau mult mai puțin optimiști și mult mai îndreptățiți să simtă că lumea lor se dărâmă decât suntem noi astăzi.