ro 
În ultimele zile una din temele principale de discuții este decizia Uniunii Europene, care a ales cursul militarizării rapide. Unii spun că, în noile realități geopolitice, UE pur și simplu nu are altă alternativă, alții însă cred că această decizie este una pripită, deoarece parteneriatul militar nord-atlantic încă nu și-a epuizat potențialul. Pe mine personal mă preocupă alte două mari probleme: 1. Cât de decisă este UE să urmeze calea declarată și unde poate ajunge; 2. Cum se va răsfrânge aceasta asupra Republicii Moldova și ce acțiuni trebuie să întreprindă țara noastră deja la această etapă, pentru a nu se pomeni la un moment dat depășită de evenimente.
Pentru a răspunde la prima întrebare, este nevoie să revenim puțin în istorie. Primele discuții la tema dacă ar trebui sau nu să aibă Uniunea Europeană propria armată au avut loc în 2007-2008. După care a urmat o pauză, iar discuțiile au revenit în prim plan în 2016. Anume anul 2016 poate fi considerat unul de start din punct de vedere al eforturilor depuse de UE în vederea asigurării capacității sale de autoapărare. În context merită de menționat că aceasta nu e doar preocuparea factorilor decizionali ai UE, ci și a cetățenilor europeni. Astfel, sondajele de opinie arată că 81% din cetățenii UE sunt în favoarea unei politici de securitate și apărare comune. 93% cred că țările UE trebuie să acționeze împreună pentru a apăra teritoriul Uniunii. 85% doresc sporirea cooperării în domeniul apărării la nivelul UE. Deci, se poate considera că eforturile depuse în această direcție de actuala, dar și de fostele conduceri ale UE consună cu așteptările cetățenilor europeni.
Trebuie de menționat în context că cei mai vizibili promotori ai consolidării capacităților de autoapărare ale UE, în ultimul deceniu au fost, președintele francez, Emanuel Macron, ex-Cancelarul federal german, Angela Merkel, și actuala Preşedintă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. În 2017, Emanuel Macron a lansat inițiativa unui proiect european militar comun. În 2018, Angela Merkel a declarat, în Parlamentul European, că „ar trebui să lucrăm la viziunea unei armate europene adecvate”. La rândul său, Ursula von der Leyen promovează cu diferite ocazii ideea unei uniuni a securității și apărării comune. Apropo, toate aceste eforturi se înscriu în limitele Tratatului de la Lisabona, care prevede o politică comună a UE în domeniul apărării. Probabil, de acest aspect s-a ținut cont și în 2017, atunci când a fost lansat Fondul European de Apărare. Ar mai fi notat că, la moment, dezvoltând prevederile Tratatului de la Lisabona, țările UE au un plan de facilitare a mobilității militare, care stă la baza multor acțiuni comune importante la nivelul UE.
Acum, cred că se impun a fi invocate și unele cifre, dar și a alte repere relevante în contextul acestui material. În luna iulie a anului trecut, Parlamentul European a dat undă verde finanțării în sumă de 500 milioane euro pentru a ajuta industria UE să sporească producția de rachete și muniție pentru Ucraina. În septembrie anul trecut deputaţii europeni au aprobat consolidarea industriei europene de apărare prin Legea privind achizițiile comune (EDIRPA). Recent, UE a anunțat că va oferi statelor membre un credit de 150 miliarde euro pentru a produce rachete și sisteme antiaeriene pentru Ucraina. De asemenea, Ursula von der Leyen a anunțat planul de reînarmare a Uniunii Europene, care constă din cinci puncte și are un buget de 800 milioane euro.
Acestea fiind spuse, devine clar că Uniunea Europeană are o nouă prioritate – reînarmarea. Dacă nu se va transforma în timp într-un bloc militar, UE va deveni, cu siguranţă, o organizație internațională în care domeniului militar îi va reveni un rol important. Și aceasta nu e doar o preocupare de moment, ci un proces care se implementează consecvent de ani de zile. Evenimentele de ultimă oră doar l-au impulsionat.
În context, apare întrebarea: Ce trebuie să facă Republica Moldova, care, pe de o parte e stat, neutru, iar pe de altă parte se află în plin proces de integrare europeană. Cum ne putem asigura că, la un moment dat, două norme constituționale (privind neutralitatea și privind integrarea europeană) nu se vor bate cap în cap. Părerea mea este că Republica Moldova nici într-un caz nu trebuie să renunțe la neutralitate. Din contra, trebuie să urmăm exemplul Austriei și să acționăm cu fermitate pentru recunoașterea internațională a acestui statut. Iar pentru a nu bloca procesul de integrare europeană, trebuie să promovăm o poziție similară cu cea ocupată în momentul creării Comunității Statelor Independente – să aderăm la toate aranjamentele UE cu excepția celor cu caracter militar. Iar pentru ca UE să înțeleagă și să accepte poziția noastră trebuie să venim cu demersurile necesare deja la această etapă. Fiecare zi contează și nu trebuie să pierdem nici o oportunitate pentru a ne poziționa corect acum ca să evităm eventuale probleme pe viitor.
