Dumitru Crudu

Când rușii au atacat cele trei nave ucrainene eu mă aflam în Odessa, la gară, așteptând pe peron trenul spre Polonia, care nu mai venea.

Toată lumea din jurul meu era foarte îngrijorată. Foarte mulți temându-se că trenul nu va mai fi scos din depou și noi nu vom putea pleca din Odessa, unde, de asemenea, a fost declarată stare de urgență.

Cineva zicea că a fost închisa granița dintre Moldova și Ucraina, și mii de mașini se întorceau din drum. Singura graniță deschisă mai rămânând a fi cea cu Polonia. O femeie spunea că, de aia, și pleacă din Odessa, pentru că se temea să nu înceapă războiul. Fugind din calea unui posibil război, se ducea la fiul ei din Przemysl.

Parcă nu-mi venea să cred că va începe un nou război și mi se părea că bătrâna aia exagera, cum exagerau și cei care ziceau că a fost închisă granița dintre Moldova și Ucraina, căci pe unde am trecut eu acum câteva ore?

Totuși, un lucru era cert că în Ucraina a fost declarată stare de urgență și oamenii din jurul meu se întrebau dacă nu va fi anulată această cursă de tren spre Polonia. Cei mai mulți dintre ei erau foarte îngrijorați, iar unii intraseră deja în panică. Îngrijorarea începu să mă cuprindă și pe mine. Frica începu să-mi intre ca frigul în oase și șarpele începu să-mi sâsâie în cap. Nu mai aveam mult și intram și eu în panică. De aia, ne-am bucurat cu toții când trenul a fost tras pe peron și ne-am făcut cruce atunci când s-a urnit din gară.

În compartimentul meu au mai intrat un bărbat și o fetiță cu un iepure de pluș în brațe. Doar-doar mi-am recăpătat și eu liniștea că am auzit o bufnitură și am tresărit. Au tresărit și fata și tatăl ei, care mergeau la Lvov. Bufnitura răsună undeva în vagon, în vagonul nostru, iar imediat după s-a auzit, trenul s-a oprit și s-a ivit șeful de tren care ne-a rugat să ne mutăm cu toții în vagonul numărul nouăsprezece, din celălalt capăt al trenului, fără să ne explice de ce și ce s-a întâmplat, de fapt.

– Mai repede, mai repede, își zorea tatăl fiica și panica, în sfârșit, mă cuprinse și pe mine.

– Oare să fi început războiul, tată? îl întrebă fetița, dar bărbatul nu-i răspunse nimic și o îndemnă să-și strângă mai repede lucrurile. Până să se audă zgomotul acela infernal, fetița își înșirase pe banchetă creioanele și o foaie de desen. Acum, grăbindu-se să plece, scăpă creioanele pe jos și în timp ce se aplecă să le adune, se împrăștiară și celelalte pe podea. Tatăl se enervă și o scoase în coridor și-i strânse el de pe jos creioanele. Fetița își luă iepurele în brațe și au plecat, iar după ei m-am pornit și eu.

Zeci de oameni cu gențile în mâni treceau în șir indian dintr-un vagon în altul, lăsând ușile să se pocnească de pereți în urma lor. Când am ieșit în tamburul nostru am văzut geamul ușii făcut țăndări. Oare cineva să-l fi spart cu vreo piatră? Sau s-o fi întâmplat altceva? Nu știam, pentru că nimeni nu ne-a explicat ce s-a întâmplat.

După vreo jumătate de oră de mers prin trenul care spinteca întunecimile nopții, am ajuns și în vagonul nouăsprezece, și mi-am căutat și eu un loc. Tatăl și fetița cu iepurele în brațe ocupaseră primul compartiment. Tatăl striga la fetița aia, care voia să deseneze, să nu împrăștie iar creioanele pe podea. Mi-am găsit și eu un loc într-un compartiment în care călătorea bătrâna aia care fugea la băiatul ei din Przemysl și care, când am intrat în compartimentul ei, m-a întrebat:

– Oare nu au închis și granița cu Polonia, cum credeți?